Prognoza meteo pentru ziua a 5-a este (încă) bună aşa că ne hotărâm să nu ne grăbim cu întoarcerea acasă şi să facem o tură prin Piatra Craiului, zona sudică a muntelui fiind mai accesibilă de la Garofiţa. Fără cort, doar cu un rucsac mic în spate, pornim devreme (pe la 7:30) în sus, spre Marele Grohotiş (cruce galbenă). Ne udăm bine prin vegetaţia înaltă cât noi şi sperăm că nu ne vom întâlni cu Moş Martin.

Ajungem în cca 1:30 ore în poteca Şaua Funduri - Umerii Pietrei Craiului (triunghi albastru). Este încă umbră şi o răcoare plăcută. Spre vest orizontul e dominat de silueta masivă a vârfului Păpuşa şi ne reamintim cu plăcere de noaptea petrecută acolo sus. Traversăm Marele Grohotiş şi ne abatem spre intrarea pe Brâul Roşu.

Până ajung şi fetele eu fac un ocol până la peretele unde e montată plăcuţa lui Nicolae Anghelide, căzut din Muchia Roşie în 29 iunie 1975.

Urcăm agale, în linişte, fiecare în ritmul lui, poteca firavă care ne conduce către Poieniţa Închisă. Între timp soarele urcă pe cer şi razele lui calde ajung şi la noi, luminând treptat faţa muntelui.

E un loc cu totul special unde nici nu-ţi vine să vorbeşti, să nu rupi cumva vraja locului... aşa că privim în tăcere caprele care par să ne ignore complet, interesate mai mult de iarba grasă din poieniţă decât de noi. Privim roată pereţii maiestuoşi de calcar şi ne minunăm de existenţa căilor de acces către creastă, atât de aproape dar aparent de neatins.

Mergem să ne răcorim cu apa de la izvor, o adevărată minune ţinând cont de uscăciunea muntelui şi de altitudinea la care ne aflăm, foarte aproape de creastă. E apă destulă în bazin dar şi pe-afară, pentru capre.

Traversăm limba de grohotiş care se pierde în aval către Padina Lăncii şi ne hotărâm să ieşim în creastă pe poteca discretă a Brâului de Sus. N-am mai fost pe-aici de mulţi ani dar brânele subţiri de vegetaţie şi hornurile cu grohotiş ne îndrumă paşii tot mai sus.

Din loc în loc ne oprim în puncte de belvedere unde este recomandat să nu ai rău de înălţime :-) Ici-colo ne ies în drum flori de colţ şi delicatele garofiţe ale Pietrei Craiului, o adevarată încântare pentru ochi.

Curând în faţă se ghiceşte bazinul Padinei Lăncii şi peretele cu acelaşi nume care întrerupe brâul şi te obligă să cauţi o ieşire convenabilă în creastă. Peretele abrupt nu oferă nicio soluţie pentru a continua către Umerii Pietrei Craiului decât mult mai jos, la nivelul Brâului de Mijloc. În cca 1:15 ore suntem în creastă (socotind din Poieniţa Închisă).

Pornim spre sud pe creastă (punct roşu) bucurându-ne că vântul adie uşor. Creasta Pietrei Craiului are farmecul ei aparte pe care-l ştie oricine a străbătut-o măcar o dată în viaţă. Curând ajungem deasupra Poieniţei Închise de unde-am pornit cu câteva ore în urmă.

Încercăm să identificăm zonele pe unde se poate coborî fiind o variantă bună de a te retrage în caz de vreme proastă. Nu e cazul acum chiar dacă norii par să se adune pe cer mai mult ca în zilele precedente.

Ajungem deasupra Peretelui Central, zona atât de friabilă care alimentează Marele Grohotiş. Poteca înaintează mai mult pe faţa estică, înierbată şi mai domoală dar ici-colo se apropie şi de faţă vestică, mai sălbatică.

Trecem de Muchia Roşie şi încercăm să localizăm sub noi Moara Dracului, şi ea o sursă importantă de grohotiş. Undeva, departe în pădure vedem şi micul luminiş unde este amplasată Garofiţa. Treptat pierdem din înălţime şi jnepenişul se îndeseşte. Mergem pe creastă cam 2:30 ore până ajungem aproape de şaua Funduri o dată cu nişte nori negri care ameninţă să se scuture puţin.

Norul pare că s-a aşezat mai bine dincolo de vale, peste Păpuşa a cărei zonă somitală nu se mai vede acum, mascată de norul negru.

Coborâm pe poteca ce duce la Marele Grohotiş (triunghi albastru). Coborârea nu e foarte plăcută, e abruptă iar poteca destul de deteriorată. Depăşim punctul terminus al Brâului Roşu şi aproape de pădure începe să picure. Ne răcorim puţin şi continuăm către locul numit La Prepeleac (altul decât cel din Bucegi, desigur :-)) unde se ramifică poteca marcată cu cruce roşie către Crucea Grănicerului.

Noi mergem spre Ceardac şi Peştera Stanciului minunându-ne ca de fiecare dată de iscusinţa Naturii în a dăltui calcarul în forme măreţe şi elegante. Revenim la cabană pe aceeaşi potecă pe care am urcat (cruce galbenă) aruncând din când în când o privire peste umăr... nu după Moş Martin ci pentru a admira pereţii albi ai muntelui luminaţi de soarele dup-amiezii.

Mai multe imagini: photos.app.goo.gl/hD7nhdCAqnxRA1Dv5