Dâmboviţa ia naştere în perimetrul delimitat de extremitatea estică a crestei Făgăraşului la nord (Comisul-Luţele-Berivoiu-Brătila), zona centrală a Iezerului la sud (Roşu-Piscanu-Bătrâna-Păpuşa) şi culmea care leagă aceste două masive muntoase la vest (Brătila-Căţunu-Mezea-Oticu). După ce se formează prin unirea pâraielor Boarcăşu, Oticu, Vladului şi primeşte mulţi alţi afluenţi din zonele menţionate, cursul ei - între timp, captat în lacul de acumulare Pecineagu - este dirijat către sud-est de culmea Tămaşului şi mai departe către sud prin culoarul dintre Piatra Craiului şi zona estică a potcoavei Iezerului.

Circuitul în jurul izvoarelor Dâmboviţei - care parcurge zonele menţionate mai sus - l-am găsit descris în România Pitorească într-un articol de Dinu Mititeanu, o nesecată sursă de inspiraţie :-) Atractiv şi variat, întins de-a lungul a 3 regiuni muntoase, fiecare cu speciful său, este un plan interesant de vacanţă care se concretizează alături de Angela şi Moniq în august 2019.

Ne hotărâm să plecăm din Plaiul Foii unde urmează să revenim peste câteva zile. Pornim în circuit în sens invers acelor de ceasornic, întâi cu munţii Făgăraşului. La fel de bine se poate şi în sensul celălalt. Cu 1 an în urmă, în aceeaşi perioadă şi în aceeaşi echipă de 3 oameni, am parcurs integral creasta Făgăraşului de la est la vest (Munţii Făgăraş de la est la vest). Ne gândim cum să intrăm în Făgăraş, la fel ca atunci sau puţin diferit? Culmea Tămaşului nu ni se pare atractivă fiind lungă, puţin umblată (cel mult de urşi), împădurită (deci fără perspectivă deosebită) dar şi cu zone despădurite pe unde nu ştim exact starea potecii. Ca să nu urcăm tot spre Lerescu, aşa cum am făcut în 2018, cădem de comun acord să încercăm o variantă mai domoală, deşi puţin mai lungă, prin muntele Văcarea.

De la Plaiul Foii taxiul ne duce în amonte, pe Bârsa Groşetului, chiar ceva mai sus de Rudăriţa, spre dreapta, pe drumul forestier de pe valea pârâului Cenuşa. Suntem deja pe traseul turistic marcat cu cruce galbenă spre şaua Nămăii chiar dacă pe drum marcajul este cvasi-absent.

Maşina ne lasă aproape de un podeţ de unde starea drumului pare că nu va mai fi prea bună (chiar dacă se va dovedi contrariul). Respirăm adânc, ne facem curaj şi pornim cu rucsacii în spate. Imediat ne abatem la stânga, pe drumul forestier de pe Valea Băiţelor.

Urcăm încet pe un drum foarte bun, parţial însorit şi ne răcorim ici-colo cu zmeura şi frăguţele de pe marginea drumului, chiar dacă acestea din urmă necesită nişte genuflexiuni cu rucsacul în spate. Ne bucurăm de zonele de umbră oferite de pădure şi în cca o oră ajungem în şaua Nămăii, în plină exploatare forestieră (ceea ce explică zgomotele de motoare pe care le tot auzeam urcând pe drum). Aici întâlnim poteca ce vine dinspre nord (Mărgineni) marcată cu triunghi galben.

După o scurtă pauză pornim prin pădure spre Văcarea Mică. Pentru scurt timp cele două marcaje galbene merg împreună. Curând poteca marcată cu cruce galbenă se abate către dreapta, spre valea Sebeşului (prin valea Fântânele) unde se va uni cu poteca ce urcă dinspre Sebeş (triunghi albastru) pe care noi o vom întâlni mult mai sus. Drumul nostru continuă pe culmea împădurită. Nu vedem altceva decât pădurea dar măcar este umbră. Lăsăm undeva în stânga vârful Văcarea Mică (fără măcar să ne dăm seama), ieşim la un moment dat în câteva poieni largi, urcăm mai departe spre Văcarea Mare şi apoi întâlnim poteca marcată cu triunghi albastru (dinspre Sebeş). Între timp pe Păpuşa, după cum avem ocazia să vedem ici-colo printre copaci, se adună o căciulă de nori care se va menţine aproape toată ziua. Am făcut aproape 3 ore din şaua Nămăii. Un alt semn apare misterios, punct roşu, aparent de nicăieri, o potecă mai veche, Rudăriţa - Văcarea Mare, menţionată de Ilie Fratu (1986), greu de spus cât de umblată în prezent; e posibil să fi fost semne şi mai devreme, dacă da, nu le-am observat

În mai puţin de 10 minute ajungem la izvor, cel care e semnalat în traseul de creastă, sub vârful Comisul. Izvor e cam mult spus, mai degrabă apa musteşte din pământ şi e destul de greu de colectat fără o ţeavă dar în caz de necesitate este util. Nu zăbovim căci nu avem nevoie de apă. Mai urcăm cca 10 minute şi ajungem pe creasta Făgăraşului (bandă roşie), sub vârful Comisul (1.883 m). Urcăm la refugiu şi facem o pauză mai lungă. Sunt aproape 5 ore de când am pornit de jos, de unde ne-a lăsat taxiul.

Refugiul este aşa cum îl ştim, fotogenic în poze dar cu interiorul relativ dezolant. Oricum, nu rămânem aici, este de-abia miezul zilei. În caz de vreme proastă este un adăpost binevenit altfel nu prea ai motiv să rămâi aici decât dacă vii special să admiri apusul peste Piatra Craiului.

Jos, în vale, se vede o parte din lacul Pecineagu, primul contact vizual cu apele Dâmboviţei.

De-acum, pe creasta Făgăraşului, suntem "ca acasă" :-) Continuăm pe culmea domoală spre vârful Luţele (2.176 m). Spre sud-sud-est admirăm Piatra Craiului atât cât ne permite pâcla unei zile de august. Intuim mai degrabă silueta zveltă de calcar alb a muntelui. Spre sud, căldarea glaciară Luţele adăposteşte ochiuri de apă din care se lasă la vale fire subţiri argintii, toate tributare Dâmboviţei. Cât timp mergem pe creasta Făgăraşului, ne aflăm pe latura nordică a bazinului Dâmboviţei, malul stâng geografic. Coborâm către curmătura Luţele apoi urcăm din nou, de data asta pe coasta de sud-est a vârfului Berivoiul Mare (2.300 m).

Facem cam 2 ore până la izvorul din potecă (sub Berevoescu). Firul de apă care pleacă de lângă picioarele noastre formează mai jos pârâul Vladului care mai departe, la rândul lui, se uneşte cu Oticu-Boarcăşu, dând naştere Dâmboviţei. Anul trecut am campat aici, aproape de izvor şi, chiar dacă atunci a fost cam vânt, ne-a plăcut. Rămânem în acelaşi loc pentru că ştim că Berivoiu Mare, la o aruncătură de băţ, permite o vizibilitate bună în toate direcţiile fiind un loc frumos pentru a încheia ziua.

Avem timp destul să punem corturile, să ne spălăm şi să pregătim masa de seară după care ne relaxăm cu o plimbare spre vârf (de care n-am avut parte anul trecut când a fost ceaţă şi vânt). Acum este linişte şi privim cu încântare creasta Făgăraşului care se întinde aparent la nesfârşit către vest, culmi succesive scăldate în lumina caldă, roşiatică, a asfinţitului, pierzându-se treptat în zare la limita orizontului.

Dincolo de Urlea vedem chiar piramida inconfundabilă Viştea-Moldoveanu. La un moment dat, venind parcă de nicăieri, straturi de ceaţă se aşează uşor printre creste şi se colorează în portocaliu aprins până când soarele se ascunde definitiv dincolo de o culme muntoasă şi magia momentului se consumă semn că este timpul să ne pregătim de culcare.

Mai multe imagini: photos.app.goo.gl/5A8PShwfFKDLQdvr8

După o seară magică şi o noapte liniştită urmează o dimineaţă senină. Orizontul se colorează uşor în galben către răsărit şi în roz în rest, culori care se pierd treptat în albastrul deschis de deasupra. Vârful Roşu devine treptat roşiatic în lumina dimineţii. Norii lipsesc cu excepţia unor fâşii subţiri de ceaţă care se ridică din văile îndepărtate. Silueta Pietrei Craiului se dezvăluie acum mai clar şi dincolo de ea se vede câte ceva din Bucegi. Starea de poezie matinală continuă inevitabil cu ritualul de dimineaţă al vieţii la cort. Reuşim să fim gata de plecare pe la ora 8.

Ne continuăm drumul spre vest ocolind căldarea largă a Vladului. Incredibil dar adevărat... ne depăşesc 2 motociclişti :-( Prea mult aer curat strică aşa de dimineaţă ! Trecem de vârful Pietrele Popii (2.229 m) apoi coborâm plaiurile pastorale către curmătura Vladului. Câteva ochiuri de apă (probabil sezoniere) lucesc plăcut în nuanţe de albastru înconjurate de o mare de iarbă verde. Ocolim vârful Brătila (2.274 m) pe faţa nordică şi coborâm în curmătura Brătilei unde ajungem în cca o oră. Un cioban care-şi face veacul cu oile pe-aici ne spune că avem două izvoare în drum aşa că nu mai coborâm la izvorul Radului pentru apă.

Ne luăm la revedere de la Făgăraş, din păcate destul de repede, înainte ca el să ne dezvăluie adevăratele lui frumuseţi din zona centrală a crestei dar de data asta obiectivul nostru este altul. Ne abatem spre sud pe culmea care leagă Făgăraşul de Iezer (Brătila - Căţunu - Mezea - Oticu), vechi drum pastoral între Ţara Făgăraşului (nord) şi Ţara Românească (sud), cumpăna apelor între Dâmboviţa (est) şi Râul Doamnei (vest). Culmea pe care vom merge toată ziua este limita vestică a bazinului Dâmboviţei şi sursă importantă pentru pâraiele care în aval dau naştere Dâmboviţei. Poteca este marcată cu triunghi roşu din curmătura Brătilei până pe vârful Roşu.

Mergem cu soarele în faţă, n-avem niciun pic de umbră dar ne bucurăm că am ajuns aici după mulţi ani, în cazul meu şi-al Angelei; pentru Moniq este prima dată. Trecem de primul izvor. Cu mica ţeavă din dotare (de data asta Angela a fost cea conştiincioasă, eu am uitat ţeava acasă) poate am fi reuşit să luăm ceva apă dar nu ne inspiră prea mult urmele de animale din jur. Poteca e vizibilă dar e clar că e o zonă mai puţin umblată. Ocoleşte vârful Brătila pe la vest iar în prima parte se menţine mai mult pe faţa vestică a culmii, către valea Brătilei, unde se adună apele pârâului Brătila (tributar bazinului Râului Doamnei).

Spre vest, valea Brătilei e mărginită de culmea Ludişoru-Netotu (care, pentru noi, maschează aproape complet Făgăraşul). Trecem pe deasupra stânei din Brătila unde ne întâmpină doar nişte măgăruşi, în mod clar mai simpatici decât câinii :-)

Ne tot uităm după al doilea izvor menţionat de cioban. În zona stânei este evident iarbă mai verde dar nu avem entuziasmul necesar să coborâm să căutăm apă chiar pe-acolo. Găsim totuşi un fir subţire de apă într-o râpă, ceva mai departe de stână şi ne aprovizionăm de-aici pentru că până în curmătura Oticului sunt şanse mici să mai găsim ceva. Am făcut cam o oră din curmătura Brătilei şi drumul a fost cam pe curbă de nivel până aici.

Ocolim uşor vârful Căţunu (2.206 m) şi continuăm să înaintăm spre sud, având ca punct de reper vârful Roşu undeva, departe, în faţă. Se vede clar cum până acolo culmea pe care ne aflăm şerpuieşte cu diferenţe importante de nivel aşa că drumul nu-i chiar atât de scurt precum pare la prima vedere :-) Suntem pe versantul vestic al văii Vladului al cărei pârâu se ghiceşte undeva în vale, practic unul din izvoarele Dâmboviţei. Vis-a-vis vedem clar poteca de creastă pe care-am venit dimineaţă, locul nostru de cort sub Berivoiul Mare şi locul plat al vechiului refugiu. Dincolo de depresiunea largă şi ondulată ce adăposteşte apele Dâmboviţei tronează silueta Pietrei Craiului. În partea cealaltă către vest, se întind picioarele sudice ale Făgărăşului, atât cât putem vedea din ele.

Păşunea alpină lasă loc treptat tufelor de jnepeni ceea ce arată că uşor-uşor pierdem din altitudine. Facem o pauză lângă nişte ochiuri de apă fotogenice (dar nepotabile). Ne răcorim picioarele în iarba mare, din păcate nu putem să profităm de apă căci lăculeţele n-au scurgere şi marginile lor sunt înămolite.

În total, până în curmătura Mezei, coborâm cca 250 m socotind din curmătura Brătilei. De-aici însă urcăm din nou către zona Mutătoarea Mică - Mezea.

Poteca se strecoară mai departe printre jnepeni şi brăduţi când pe o parte, când pe cealaltă a muchiei. Din fericire vântul aduce câţiva nori pe cer care ne mai feresc ici-colo de soarele puternic.

La poalele Mezei tufe bogate de afine ne îmbie la popas. Fructele mari şi acrişoare sunt exact ce avem nevoie după ore bune de mers prin soare cu rucsacul în spate.

Aproape pe toate picioarele de munte din stânga, în bazinul Dâmboviţei, se vede câte o stână dar cu siguranţă nu toate sunt populate. Mai departe poteca trece pe sub vârful Mezea (2.113 m), continuă pe faţa sudică a muntelui şi mai departe ocoleşte vârful Oticu (2.044 m) pe la est. Din şaua dintre cele două vârfuri putem vedea valea sălbatică a Brătilei care se întinde ca-n palmă până în curmătura din care am plecat cu câteva ore în urmă.

Privim însă şi-nainte fiindcă mai avem un ultim ultim segment de drum spre sud, o traversare destul de lungă (fiind sfârşit de etapă) pe poteca ce nu pare foarte umblată spre curmătura Oticului. Asta înseamnă câteva urcuşuri şi coborâşuri uşoare dar ajungem în cele din urmă la izvorul Oticului. În curmătura Oticului ne oprim să campăm alături de un cuplu de cehi, singurii turişti din zonă care ne-au "urmărit" toată ziua din curmătura Brătilei şi s-au apropiat acum către finalul zilei.

Uşor de zis să campăm... puţin mai greu de făcut pentru că terenul nu pare prea prietenos, cu iarbă mare si denivelări neplăcute datorate smocurilor de iarbă. Găsim cumva un loc să întindem corturile şi mergem, pe rând, să ne răcorim la izvor după cca 9 ore de mers (cu pauzele de rigoare) în mare parte prin soare.

Iarba foarte mare arată că oile nu sunt prin zonă deşi am văzut mai multe stâne prin poienile de deasupra pădurii. Locul izvorului pare bătut de animale - deşi nu sunt urme proaspete - dar are un debit bun şi o zonă protejată de pietre aşa că nu ne facem probleme legate de calitate. Apa răcoritoare e o minunăţie, mai ales pe timp de vară.

După masa de seară urcăm puţin într-un loc mai înalt de unde putem vedea asfinţitul peste culmile îndepărtate ale Făgăraşului. Aici sus e chiar semnal GSM. Deasupra vârfului Roşu, puţin acoperit de o ceaţă roşiatică, apare şi luna aşa că ziua se încheie într-un decor ceresc ales.

Într-un final ne retragem la cort rememorând traseul zilei din Făgăraş până aici, la poalele Iezerului, sub vârful Roşu, acoperind latura de vest a bazinul Dâmboviţei.

Mai multe imagini: photos.app.goo.gl/PYdviv3zuZS2buu8A

Noaptea a fost senină şi vântul a bătut uşor dar dimineaţa iarba înaltă e încărcată de rouă, la fel şi corturile noastre. Soarele însă ajunge destul de repede în curmătura Oticului aşa că pe la 8:30 suntem gata de plecare. Ziua a treia e dedicată în întregime Iezerului care formează latura sudică a bazinului în care se formează Dâmboviţa.

Începem cu un urcuş serios de cca 600 m către vârful Roşu. Poteca se strecoară la început printr-un labirint de jnepeni şi apoi printre tufe joase de ienupăr. Încet-încet câştigăm în înălţime. Cerul albastru, fără nori, anunţă o nouă zi călduroasă în care nu vom avea parte decât de umbra norilor. Mai bine însă decât să plouă. Deocamdată e plăcut, vântul adie uşor şi pe măsură ce urcăm perspectiva asupra locurilor se lărgeşte treptat.

Departe, către vest, culmile Făgăraşului se lasă din nou descoperite ochiului cercetător.

În plan apropiat, chiar deasupra curmăturii Oticului, Colţii Cremenii îşi dezvăluie abrupturile împădurite şi zonele golaşe unde piatra luceşte în soarele dimineţii.

În stânga noastră căldările Boarcăşului sunt punctate cu mici ochiuri de apă şi izvoare, toate tributare Dâmboviţei. Par locuri frumoase de cort, de ţinut minte pentru altă dată, desigur.

Vârful Roşu pare aproape dar avem nevoie de mai bine de 2 ore să ajungem sus, în ritm domol. La 2.469 m putem cuprinde cu vederea întregul masiv al Iezerului, către Iezerul Mare spre sud şi către Păpuşa spre est dar şi dincolo de ele. Direcţia noastră este spre est şi încercăm să ne hotărâm până unde să mergem ţinând cont că e nevoie să ne aprovizionăm şi cu apă. Până pe Păpuşa indicatorul arată 5 ore, destul de realist pentru o zi călduroasă.

Coborâm de pe vârful Roşu şi în zona Piscanu avem o primă întâlnire scurtă dar intensă cu oile şi, în special, cu cei 6-8 dulăi care, din lipsă de altă activitate, ne dau târcoale insistent cu ochii plini de dorinţe obscure. Ne bucurăm că suntem 3, chiar dacă în dezavantaj numeric şi mergem mai departe.

Plaiurile pastorale ale Iezerului nu sunt extrem de interesante, mai degrabă te bucuri de priveliştea către zonele învecinate. Spre nord-vest culmea şerpuită Mezea-Căţunu-Brătila - pe care am măsurat-o cu pasul ieri - se întinde ca o punte de legătură între cei doi munţi, Iezerul şi Făgăraşul, separând apele de-o parte şi de cealaltă a ei. Între timp s-au mai adunat nori care ne oferă ceva umbră ici-colo.

Ne hotărâm să ocolim vârful Bătrâna (2.341 m) pe poteca ciobănească ce traversează faţa sudică a muntelui. Cu ochii-n patru şi însemnările GPS ale Angelei găsim Izvorul din Plai unde facem o pauză mai lungă. Izvorul e puţin sub nivelul potecii şi are un debit suficient să ne spălăm puţin şi să bem pe săturate, un adevărat miracol la peste 2.200 m, apă curată şi rece direct din inima muntelui. Bem cât putem de mult, ronţăim ceva dulce şi ne aprovizionăm cu apă să ne ajungă pentru seara şi dimineaţa următoare.

Din nou la drum. Urmează Frăcea, Tambura cu mici urcuşuri şi coborâşuri... şi-o altă întâlnire cu câinii pe care cu greu ciobanul îi cheamă lângă turmă. Păpuşa e din ce în ce mai aproape şi mai avem un ultim efort de făcut până sus pe vârf. Mai întâi coborâm în Spintecătura Păpuşii, noi pe sus, pe drumul de iarnă, Angela pe poteca de jos.

Căldarea de sub Păpuşa (vest) este un loc frumos de cort, adăpostit şi cu acces la apă dar fără o vizibilitate deosebită. Aici se vor opri cei doi cehi de-aseară care-au venit agale în urma noastră. Noi însă dorim să punem corturile undeva cât mai sus, să ne bucurăm de apusul şi răsăritul soarelui. Pentru asta mai avem de urcat pe Păpuşa (2.393 m) unde ajungem după cca 45 minute.

După pozele de rigoare continuăm pe creastă către nord să găsim un loc de cort acceptabil. Găsim un loc frumos, puţin ferit de vânt (deşi nu ne aşteptăm la vreo vijelie) şi relativ drept să putem întinde corturile, cam la jumătatea distanţei între Păpuşa şi Cascue.

Dezavantajul de a nu fi lângă o sursă de apă e compensat de frumuseţea locului şi deschiderea pe care o oferă de jur-împrejur. Avem timp destul să ne aşezăm corturile şi să mâncăm.

În continuare programul de seară include spectacolul gratuit al apusului de soare şi jocul de culori atât spre vest, pe culmile îndepărtate ale Făgăraşului, cât şi "peste vale", pe faţa apuseană a Pietrei Craiului, atât de aproape, mai-mai s-o atingi cu mâna.

Cum se întâmplă uneori seara, fâşii de ceaţă se plimbă uşor printre creste evidenţiindu-le astfel mai bine contururile delicate contre-jour. Nu sunt nori spectaculoşi la înălţime dar cerul se colorează la orizont în nuanţe de galben-roz-portocaliu care variază funcţie de direcţia în care te hotărăşti să priveşti. Luna îşi face şi ea apariţia către Păpuşa şi încet-încet lumina păleşte lăsând întunericul să cuprindă tot mai mult muntele.

Mai multe imagini: photos.app.goo.gl/yizEm9dHzHwjC3797

Dimineaţa suntem prezenţi devreme la răsărit, doar pentru asta am ales să înnoptăm sus, pe creastă. La fel ca seara, nu sunt nori spectaculoşi la înălţime, dar ne bucurăm de culorile pastel ale cerului dinainte de apariţia soarelui.

Soarele se ridică repede şi ajunge la corturi pe la 5:30. Aici, la înălţime, nu e umezeală aşa că putem strânge uşor corturile şi suntem gata de drum înainte de ora 8. De pe Păpuşa se poate coborî cel mai convenabil spre Voina dar noi vrem să ajungem înapoi la Plaiul Foii pentru a închide circuitul.

Continuăm spre vârful Cascue (2.338 m) şi după o ultimă privire către Iezer şi Făgăraş coborâm pe piciorul Cascue (triunghi galben). Ceva mai la nord se desfăşoară piciorul Dracsin (bandă albastră) dincolo de care intuim (dar nu vedem) lacul Pecineagu. Varianta pe Dracsin ar presupune un ocol mai mare şi un drum mai lung pe jos, pe valea Dâmboviţei, inclusiv prin Cheile Petrimanului.

Coborând, avem în faţă tot timpul, din păcate contra luminii, silueta zveltă a Pietrei Craiului şi dincolo de ea, conturul Bucegilor. Cu soarele în faţă munţii rămân doar nişte creste fără detaliile de care ne-am bucurat seara trecută.

La limita pădurii ştim că este o stână mare. E ora la care urcă oile. Ne oprim puţin într-un loc strategic care ne oferă avantajul înălţimii şi aşteptăm să treacă oile (şi, mai ales, câinii). Aşteptăm ceva timp şi constatăm că nu mai apar pentru că turma se abate uşor spre valea din stânga (între Cascue şi Dracsin). Noi ocolim uşor pe faţa cealaltă aşa că evităm această întâlnire matinală.

Dincolo de valea Dâmboviţei, culmea împădurită a Tămaşului împreună cu creasta sudică a Pietrei Craiului formează o barieră naturală în calea apelor care sunt nevoite să-şi schimbe direcţia către sud.

Cu părere de rău, pierdem repede din înălţime şi ne apropiem tot mai mult de lumea verde subalpină.

Ceva mai jos piciorul se bifurcă; probabil se poate coborî şi spre dreapta (se vede un vechi adăpost de ciobani) dar noi mergem către stână. Urmează o coborâre abruptă. Poteca nu prea se mai vede, doar un stâlp ruginit, pierdut în peisaj. Destul de neplăcut în plin soare. Aproape de stână evident câinii ne iau în primire până când să fie chemaţi înapoi. Noroc că noi deviem puţin către pădure, către drumul forestier, la indicaţiile Angelei care are amintiri mai recente despre zonă. Vechea potecă pe care eu o aveam pe hartă, marcată tot cu triunghi galben, coboară prin pădure, dincolo de stână dar n-am căutat varianta asta aşa că nu ştiu care mai este starea ei. Drumul ni s-a părut mai sigur, mai ales că imediat ajungem la izvorul pe care-l ştia Angela. Avem nevoie de apă, acesta fiind motivul pentru care am coborât direct spre stână. Locul nu e foarte primitor, nici n-avem unde să stăm puţin, nici măcar în drum, dar apa rece ne face să uităm de micile neplăceri.

Coborâm cca o oră un drum abrupt, de tractor, complet neinteresant, cu singura calitate că este la umbră. În continuare, un drum ceva mai prietenos, chiar practicabil pentru maşinile vechi ale culegătorilor care bântuie zona şi ajungem în cele din urmă în valea Dâmboviţei după aproape 3 ore de la stână, tot timpul în coborâre, mai mult sau mai puţin în pantă. După câţiva km pe drumul plin de praf, din fericire nu foarte umblat de maşini, traversăm Dâmboviţa şi intrăm oficial în Piatra Craiului.

Ne tragem sufletul şi începem să urcăm agale spre Garofiţa. Faţă de orele anterioare, deşi urcăm uşor, drumul e o plăcere în umbra pădurii dincolo de care se iveşte, în depărtare, calcarul strălucitor al muntelui. La cabană ne întâmpină Miki, bucuros de oaspeţi, deşi oarecum mirat că ne chinuim pe căldura asta cu rucsaci aşa de mari.

E ora prânzului, am mers mai puţin de 7 ore (inclusiv pauzele) dar a fost o zi obositoare (dar necesară) în care am coborât mai bine de 1.500 m. Sigur c-am putea ajunge la Plaiul Foii până seara dar de ce să nu ne bucurăm de liniştea de la Garofiţa?

Cabana e goală fiind cu 2 zile înainte de Sfânta Maria aşa că ne răsfăţăm cu o dup-amiază de odihnă şi chiar cu o bere rece, o adevărată plăcere după 4 zile de căldură.

Ceva mai târziu, lumina asfinţitului colorează într-un portocaliu palid pereţii de calcar ai muntelui. La limita pădurii, ochiul magic al Ceardacului ne urează noapte bună şi nu ezităm să-i dăm ascultare. După 3 nopţi la cort parcă e plăcut somnul într-un pat mai comod.

Mai multe imagini: photos.app.goo.gl/Y14iQPcDZHvmCUnr5

Prognoza meteo pentru ziua a 5-a este (încă) bună aşa că ne hotărâm să nu ne grăbim cu întoarcerea acasă şi să facem o tură prin Piatra Craiului, zona sudică a muntelui fiind mai accesibilă de la Garofiţa. Fără cort, doar cu un rucsac mic în spate, pornim devreme (pe la 7:30) în sus, spre Marele Grohotiş (cruce galbenă). Ne udăm bine prin vegetaţia înaltă cât noi şi sperăm că nu ne vom întâlni cu Moş Martin.

Ajungem în cca 1:30 ore în poteca Şaua Funduri - Umerii Pietrei Craiului (triunghi albastru). Este încă umbră şi o răcoare plăcută. Spre vest orizontul e dominat de silueta masivă a vârfului Păpuşa şi ne reamintim cu plăcere de noaptea petrecută acolo sus. Traversăm Marele Grohotiş şi ne abatem spre intrarea pe Brâul Roşu.

Până ajung şi fetele eu fac un ocol până la peretele unde e montată plăcuţa lui Nicolae Anghelide, căzut din Muchia Roşie în 29 iunie 1975.

Urcăm agale, în linişte, fiecare în ritmul lui, poteca firavă care ne conduce către Poieniţa Închisă. Între timp soarele urcă pe cer şi razele lui calde ajung şi la noi, luminând treptat faţa muntelui.

E un loc cu totul special unde nici nu-ţi vine să vorbeşti, să nu rupi cumva vraja locului... aşa că privim în tăcere caprele care par să ne ignore complet, interesate mai mult de iarba grasă din poieniţă decât de noi. Privim roată pereţii maiestuoşi de calcar şi ne minunăm de existenţa căilor de acces către creastă, atât de aproape dar aparent de neatins.

Mergem să ne răcorim cu apa de la izvor, o adevărată minune ţinând cont de uscăciunea muntelui şi de altitudinea la care ne aflăm, foarte aproape de creastă. E apă destulă în bazin dar şi pe-afară, pentru capre.

Traversăm limba de grohotiş care se pierde în aval către Padina Lăncii şi ne hotărâm să ieşim în creastă pe poteca discretă a Brâului de Sus. N-am mai fost pe-aici de mulţi ani dar brânele subţiri de vegetaţie şi hornurile cu grohotiş ne îndrumă paşii tot mai sus.

Din loc în loc ne oprim în puncte de belvedere unde este recomandat să nu ai rău de înălţime :-) Ici-colo ne ies în drum flori de colţ şi delicatele garofiţe ale Pietrei Craiului, o adevarată încântare pentru ochi.

Curând în faţă se ghiceşte bazinul Padinei Lăncii şi peretele cu acelaşi nume care întrerupe brâul şi te obligă să cauţi o ieşire convenabilă în creastă. Peretele abrupt nu oferă nicio soluţie pentru a continua către Umerii Pietrei Craiului decât mult mai jos, la nivelul Brâului de Mijloc. În cca 1:15 ore suntem în creastă (socotind din Poieniţa Închisă).

Pornim spre sud pe creastă (punct roşu) bucurându-ne că vântul adie uşor. Creasta Pietrei Craiului are farmecul ei aparte pe care-l ştie oricine a străbătut-o măcar o dată în viaţă. Curând ajungem deasupra Poieniţei Închise de unde-am pornit cu câteva ore în urmă.

Încercăm să identificăm zonele pe unde se poate coborî fiind o variantă bună de a te retrage în caz de vreme proastă. Nu e cazul acum chiar dacă norii par să se adune pe cer mai mult ca în zilele precedente.

Ajungem deasupra Peretelui Central, zona atât de friabilă care alimentează Marele Grohotiş. Poteca înaintează mai mult pe faţa estică, înierbată şi mai domoală dar ici-colo se apropie şi de faţă vestică, mai sălbatică.

Trecem de Muchia Roşie şi încercăm să localizăm sub noi Moara Dracului, şi ea o sursă importantă de grohotiş. Undeva, departe în pădure vedem şi micul luminiş unde este amplasată Garofiţa. Treptat pierdem din înălţime şi jnepenişul se îndeseşte. Mergem pe creastă cam 2:30 ore până ajungem aproape de şaua Funduri o dată cu nişte nori negri care ameninţă să se scuture puţin.

Norul pare că s-a aşezat mai bine dincolo de vale, peste Păpuşa a cărei zonă somitală nu se mai vede acum, mascată de norul negru.

Coborâm pe poteca ce duce la Marele Grohotiş (triunghi albastru). Coborârea nu e foarte plăcută, e abruptă iar poteca destul de deteriorată. Depăşim punctul terminus al Brâului Roşu şi aproape de pădure începe să picure. Ne răcorim puţin şi continuăm către locul numit La Prepeleac (altul decât cel din Bucegi, desigur :-)) unde se ramifică poteca marcată cu cruce roşie către Crucea Grănicerului.

Noi mergem spre Ceardac şi Peştera Stanciului minunându-ne ca de fiecare dată de iscusinţa Naturii în a dăltui calcarul în forme măreţe şi elegante. Revenim la cabană pe aceeaşi potecă pe care am urcat (cruce galbenă) aruncând din când în când o privire peste umăr... nu după Moş Martin ci pentru a admira pereţii albi ai muntelui luminaţi de soarele dup-amiezii.

Mai multe imagini: photos.app.goo.gl/hD7nhdCAqnxRA1Dv5

După 5 zile de căldură intensă vine şi ploaia. Noapte plouă zdravăn dar dormim foarte bine în răcoarea plăcută şi confortul cabanei. Dimineaţa plouă în continuare. Mărunt dar susţinut. Totul e îmbibat cu apă şi muntele se bucură de puţină intimitate fiind complet acoperit de nori. A fost foarte bine că ieri am profitat de o plimbare pe munte, azi nu s-ar mai fi putut. Aşa că ne resemnăm că trebuie să ne întoarcem la Plaiul Foii. Angela pleacă înaintea noastră întrucât trebuie să ajungă acasă în aceeaşi zi. Noi mai sperăm că vremea se ameliorează în zilele următoare şi poate mai stăm la Plaiul Foii.

Către ora 9 ne facem totuşi curaj, ne echipăm de ploaie şi ne luăm la revedere de la Miki. N-avem mult de mers dar n-are niciun rost să mai aşteptăm.

Urcăm panta abruptă prin pădure spre poiana Tămăşel (punct galben) şi ne udăm binişor nu atât de la ploaia măruntă cât mai ales de la vegetaţia care se scutură la cea mai mică atingere. Sus în poiană ploaia se opreşte dar valuri groase de ceaţă se ridică din pădure şi nu vedem nimic în jur.

Stâna este de mult o ruină şi iarba înaltă e dovada că oile nu-şi mai fac veacul pe-aici. Ajungem la o răspântie de drumuri şi continuăm spre Plaiul Foii (triunghi roşu).

Ceva mai jos, în pădure, izvorul Oţeţelei ne întâmpină vesel dar pe umezeala asta nu ne îmbie prea mult.

În continuare, pădure tot timpul. Ploaia mai stă, mai porneşte, nici nu mai contează atât de mult. În Curmătura Foii potecile se despart din nou. Pe valea Tămaşului se poate coborî înapoi către Dâmboviţa (triunghi galben). Tot înainte, culmea Tămaşului duce către Făgăraş (bandă roşie). Prin lăstărişul "cât casa" noi căutăm banda albastră spre Plaiul Foii.

Coborâm şi iar coborâm pe poteca destul de alunecoasă ici-colo şi în cele din urmă ajungem în Bârsa Tămaşului de unde drumul auto ne conduce imediat la cabană, punctul de plecare de-acum 6 zile. Cercul s-a închis deşi, propriu-zis, nu este un cerc ci mai degrabă o spirală pentru că ultimele zile ne-au îmbogăţit sufletul. Ştim puţin mai mult despre munte decât acum câteva zile şi amintirile sigur nu ne vor părăsi prea curând.

Mai multe imagini: photos.app.goo.gl/ajNtQMkx4Cj1BTHt5

Socotind din locul în care ne-a lăsat taxiul şi până înapoi la Plaiul Foii... fără ziua petrecută în Crai... circuitul a totalizat cca 68 km cu cca 3.700 m - 4.100 m urcuş, funcţie de softul care a analizat înregistrarea :-)

Track GPS online @ alltrails.com/explore/recording/circuit-la-izvoarele-dambovitei Track-ul GPS se poate folosi doar pe propria răspundere.

Marius, august 2019