Ne propusesem de ceva timp să mai ajungem prin Făgăraş, în partea de nord a muntelui şi o mini-vacanţă de septembrie s-a dovedit ocazia potrivită, prognoza meteo fiind bună pentru următoarele câteva zile. Am optat pentru Sâmbăta, accesul în munte fiind relativ uşor.

Din parcarea mănăstirii, muchia Drăguşului, pe unde ne propunem să urcăm, se vede puţin neclar cu soarele în faţă şi... destul de lungă... dar şi ziua e abia la început. Oarecum :-) Ţinând cont şi de drumul din Bucureşti până la Sâmbăta de Sus, ora 10 e o oră rezonabilă de plecare.

Pornim pe şosea pe valea Sâmbetei (triunghi roşu). Am fi putut scurta ceva din drum dar am preferat să lăsăm maşina la soare, în parcarea de la mănăstire. Facem cca 30 minute până la păstrăvărie timp în care ne ajustăm rucsacii în spate şi încercăm să ne obişnuim cu greutatea lor. Stive de lemne sunt prezente în stânga şi-n dreapta drumului cu noroiul aferent pe drumul forestier care vine din pădure. Furaţi de "frumuseţea" peisajului ne abatem pe drumul de tractor care urcă pe firul unui pârâiaş, prin noroaie greu de descris. Pare suspect şi foarte dificil de urcat aşa că arunc o privire pe harta din telefon. GPS-ul spune că poteca e mai în stânga, prin pădure, nu pe firul apei unde suntem noi. Malul înalt de pământ al proaspătului drum forestier ne-a păcălit şi n-am fost atenţi că trebuie să traversăm apa!

Găsim vechiul drum - şi el abrupt şi greu de urcat - dar măcar uscat. E un drum vechi de tractor care urcă susţinut prin pădure spre muchia Drăguşului (punct roşu), în curbe strânse şi pante generoase până sus în culme. Dintr-odată forfota de pe valea Sâmbetei se stinge şi liniştea pădurii cuprinde totul. Simţim nevoia să apelăm din când în când la fluierele din dotare. E politicos ca vieţuitoarele pădurii să ştie de prezenţa noastră, în special Moş Martin... mai ales că rugii de mure de pe marginea drumului sunt plini de fructe mari, tentante. Ceva mai sus găsim şi-un izvoraş, bine de ştiut poate pentru altă dată. Judecând după aspectul pustiu al locurilor probabil culegătorii sunt cei care folosesc mai frecvent poteca şi mai puţin turiştii.

După cca 1:30 ore de urcuş anevoios ieşim într-un drum mai important, marcat tot cu punct roşu care merge direct pe culme; varianta noastră a fost o scurtătură din zona Sâmbăta, utilă nouă pentru a reveni în acelaşi loc când vom coborî de pe munte. Pe alocuri panta se mai domoleşte dar îşi menţine direcţia constant ascendentă. Brazii devin omniprezenţi şi răcoarea plăcută a pădurii mai îndulceşte efortul urcuşului. Drumul e lat şi o urmă relativ proaspătă de cauciucuri e dovada că e circulat. Greu de crezut dar la un moment dat chiar se aude un motor. Nu e aievea. Curând, o mică maşină de teren apare zglobie de jos. Chiar dacă urcă încet şi precaut tot ne depăşeşte uşor. Ceva mai sus ne intersectăm cu un grup de tineri care coborau de la casa de vânătoare de pe muchie. Politicoşi, opresc muzica, şi ne spun că se poate sta acolo foarte bine. Ştim asta dar nu ne interesează.

În mai puţin de 1 oră (de când urcăm direct pe muchie) ajungem într-o zonă deschisă, defrişată, pe faţa dinspre valea Viştişoara. Soarele răzbate aici dar muntele e umbrit de nori grei; aşa arăta prognoza, soare cu nori pentru astăzi şi din ce în ce mai bine zilele următoare. Vis-a-vis, muchia Zănoaga arată la fel ca zona în care ne aflăm, străbătută de vechi drumuri forestiere printre parcele mari încă neîmpădurite. Că se mai taie pădurea nu e un lucru neapărat rău, lemnul a fost întotdeauna exploatat la munte... că nu se replantează e însă mai greu de înţeles. Din iarba înaltă, galbenă acum la mijloc de septembrie, ies ici-colo cioturi uscate într-un contrast neplăcut cu verdele zonelor netăiate (încă).

Vedem, departe pe potecă, mica maşină care se chinuie încă să urce. Urmele proaspete ale cauciucurilor, pământul frământat şi pietrele răzleţite pe potecă arată că sarcina şoferului nu e uşoară... totuşi mă întreb care e scopul dacă e vorba doar de o plimbare şi nu vreo acţiune de salvare... Încă puţin prin pădurea de brad şi ajungem la punctul terminus pentru maşină, oprită alături de o alta. Se pare că în amonte nu se mai poate, drumul se transformă într-o potecă de picior.

Ajungem repede la casa de vânătoare de pe muchia Drăguşului (1.620 m). Destul de curat înăuntru, pături de priciul de lemn, sobă de fier, parchet laminat pe jos... dar multă mizerie pe-afară, în jurul refugiului. Ne-amintim cu drag zăpada imaculată care ne trecea de genunchi pe 1 ianuarie 2017 (goo.gl/photos/4p13wEJP5gW3dyhU6). Acum însă încercăm să ne uscăm tricourile la soarele care ocazional iese din nori. Am făcut mai puţin de 3 ore de la păstrăvărie dar o pauză mai lungă e binemeritată.

Stăm puţin la soarele care se arată cu zgârcenie, savurăm liniştea locului, ronţăim ceva dulce şi pornim iar la drum. Brazii se răresc repede şi lasă locul tufelor joase de ienupăr şi jneapăn. Ieşim în golul alpin, dominat de iarba galbenă, uscată, de unde Ţara Făgăraşului se vede departe, în vale, spre nord. Noi însă mergem spre sud, urcând spre munte. Chiuiturile ocazionale arată că nu suntem singuri. Culegătorii de afine sunt la datorie. Chiar dacă se vaită ei că nu e un sezon bun, tufele sunt pline de fructe care ne îmbie deseori să ne oprim :-)

Se văd şi câţiva turişti la o tură de-o zi probabil, fără bagaj. Chiar dacă ei se îndreaptă spre creasta matematică noi continuăm pe poteca turistică ce se abate pe faţa dinspre valea Sâmbetei, cu popasuri dese printre tufele pline de afine. Ne propunem să cercetăm altă dată zona mai înaltă Hoaghea - Claia Codrei - La Pârâul Lung - Piatra Roşie, cu bagaj mai uşor în spate.

Muchia Zănoaga dispare din câmpul vizual în schimb valea Sâmbetei se deschide sub noi. Spre est valea e delimitată de culmea Sâmbetei şi zona mai înaltă La Cheia Bândei - Rezistoarele iar spre sud e închisă de zona somitală a crestei Făgăraşului. Din păcate cerul e acoperit aproape complet şi lumina nu e deloc potrivită pentru peisaj, imaginile fiind doar pentru documentare.

Poteca merge agale pe sub creasta de deasupra noastră iar la un moment dat chiar coboară destul de mult o râpă pietroasă apoi traversează, destul de expus (loc asigurat cu nişte cabluri vechi, ruginite) nişte piepţi de piatră. Devine mai prietenoasă în ultima porţiune, la baza căldării Răcorelelor de Sus, unde întâlneşte poteca ce vine din valea Sâmbetei (punct albastru). Practic punctul roşu se termină aici. Cu pauzele de rigoare am făcut puţin peste 2 ore de la refugiu.

Spre sud, dincolo de căldarea Răcorelelor de Sus, se înalţă, masiv, peretele nordic al vârfului Gălăşescu Mic (căruia îi cunoaştem mai degrabă faţa sudică, înierbată şi domoală pe unde merge traseul de creastă).

Spre vest, căldarea Răcorelelor de Sus se închide sub Portiţa Drăguşului. Poteca noastră (punct albastru) care face legătura între cele două văi (a Sâmbetei şi a Viştişoarei) urcă pe muchia dintre cele două căldări (ale Răcorelelor) apoi se abate prin căldarea Răcorelelor de Jos. Jos şi sus în cazul de faţă se referă mai puţin la înălţime cât mai ales la sud şi nord (privind spre munte). Locuri pitoreşti, vreo două lacuri mai mari acum la sfârşitul verii, urme uscate ale altora, mai mici, sezoniere.

În cca o oră ajungem în curmătura Răcorele. Privind muchia Drăguşului în zona Piatra Roşie (nord) cred că e bine că am venit pe poteca turistică având rucsaci mari dar, cu siguranţă, merită explorat altă dată, cu bagaj mic. Spre sud muchia urcă spre vârful Răcorele iar după Portiţa Drăguşului, se termină spre vârful Gălăşescu Mare, porţiune cu aspect alpin autentic.

Acum avem însă alte preocupări şi privim pe îndelete sub noi, către valea Viştişoara. Vis-a-vis, muchia Zănoaga, care se lasă spre nord din vârful Gălbenele, pare un zid imens de cetate greu de cucerit. Lacul aduce puţină veselie în peisajul auster al locurilor şi întrucât ne-am răcorit (la propriu) în zona Răcorelelor - soarele fiind de mult ascuns după norii groşi - ne grăbim să coborâm panta abruptă care ne mai desparte de locul de campare.

Lacul nu e mare şi nu are scurgere (vizibilă) în schimb e alimentat de un izvor puternic, vesel, sursă bună de apă aşa că e un loc plăcut să rămâi peste noapte. Puţin mai complicat cu spălatul (întrucât pârâul emergent lipseşte) pentru ca săpunul să nu ajungă în lac dar ne descurcăm. Foarte probabil şi oile au coborât altfel am fi avut parte de o vizită de seară. Liniştea e deplină cu excepţia pârâului lângă care întindem cortul. Ar fi fost prea frumos să mai prindem soare aici dar, chiar să nu fi fost nori, în septembrie soarele coboară devreme dincolo de pereţii înalţi care ne înconjoară. Doar spre nord e ceva mai multă lumină, în lungul văii Viştişoara şi dincolo de ea, dincolo de norii care umbresc muntele. Spre seară însă lumina păleşte treptat şi încet-încet apar luminile din localităţile de la poalele muntelui. Sunt atât de departe de parcă ar fi de pe o altă planetă.

A răsărit un cort, și nimeni n-ar ști să spună cum, de ce. Ar vrea ochiul de apă lung din preajma lui să-l judece? Probabil nu, abia-și permite, îngrămădit de stânci și iarbă, Să se orienteze-n spațiul mâncat de pustiirea oarbă. Poate că e decorativ, și dă un plus de simetrie, Încearcă să imite-un munte. Postura lui cea pirpirie, Pe-o laterală iscă râs în culmea țanțoșă, bătrână, Dar el o pune în valoare, și, totodată,-i este frână. Căci, fără cort, în cataroaie de contrastantă bulucire, Ea ar ajunge doar pietriș, spre văi cu poftă de tocire. Tot el, și apăsat de cer, aruncă înspre zări cenușa De nori ce au strigat la soare ce n-a ieșit (n-a găsit ușa). Așa că este mulțumit de al său rost, și încălzește Drumeții care l-au umplut. Ceva pământ sub el clocește, E responsabil de rucsacii cu pieptu-nfipt în rouă densă, Și-acceptă că va deveni iarăși pachet, fără ofensă. *

Norii se răsfiră treptat şi când întunericul devine atotputernic cerul se umple de stele. Calea Lactee veghează deasupra noastră şi dintr-odată parcă nu mai suntem singuri. Vremea Perseidelor a trecut dar, cu puţin noroc, mai apare ici-colo dâra efemeră a câte unui meteor. Încerc câteva expuneri mai lungi cu cortul luminat în interior pentru puţin contrast. Mai mult sau mai puţin reuşite :-) Fâşii subţiri de nori se aşează iar peste munte şi stelele încep să pălească aşa că-n cele din urmă ne retragem la căldura sacilor de dormit unde doar susurul izvorului ne mai ţine în contact cu realitatea de-afară. Curând trecem în lumea viselor.

* Stihuri aranjate de Graţiela. Mulţumiri  

Mai multe imagini: photos.app.goo.gl/aoUa6rpe1BrkkhUx7

Dimineaţa ceaţa acoperă iar muntele dar o fereastră de lumină jos, în vale, mă îndeamnă la câteva poze matinale. Aceeaşi linişte umple spaţiul larg al văii. Doar izvorul, vesel, anunţă o zi mai frumoasă decât cea de ieri. Se pare că are dreptate căci până suntem noi gata de plecare soarele iese învingător şi norii se risipesc.

Poteca pe care-am venit aseară (punct albastru) continuă pe valea Viştişoara dar nu ne interesează să coborâm. De la lac se poate urca în creastă în şaua Viştişoara (între Gălăşescu Mare şi Gălbenele) dar hornul cu pricina parcă nu este foarte atrăgător cu rucsacii mari. În plus, pe creastă ne vom întoarce mâine (cel puţin ăsta e planul) aşa că optăm pentru cealaltă variantă şi anume să traversăm Spintecătura din muchia Zănoaga, o şa îngustă, loc de retragere din muchie, accesibil din ambele părţi (cel puţin conform celor citite).

Panta de iarbă care se vede clar, luminată de soare, pare prietenoasă chiar dacă destul de abruptă. Ne orientăm de jos pentru varianta optimă de urcat şi în cca 45 minute ajungem sus. A fost soare, iarbă şi ceva grohotiş mărunt; în partea cealaltă e umbră, umezeală şi plin de pietre instabile.

În spate (est) Gălăşescu Mare renunţă şi el în cele din urmă la căciula de nori. În faţă (vest) soarele deja luminează căldarea unde trebuie să coborâm şi dincolo de ea, valea şi muchia Viştea Mare. În stânga şi-n dreapta pereţi abrupţi şi friabili. Coborârea dinspre vârful Zănoaga pare mai accesibilă prin rapel decât prin descăţărare iar continuarea spre sud, pe peretele nordic al vârfului Gălbenele (pentru e ieşi în creastă) necesită materiale tehnice în mod clar.

Noi însă trebuie să coborâm în căldarea Hârtopu Ursului printr-un horn foarte friabil (ca şi pereţii din jur). Pietrele se dislocă la cea mai mică atingere. Ceva mai jos e umed şi o scurtă porţiune coborâm pe un pământ umed care nu opune nici cea mai mică rezistenţă aşa că alunecatul e facil. Câteva porţiuni le fac de două ori, cu rucsacul meu şi-apoi cu al Monicăi, fiind varianta mai sigură şi mai rapidă să ieşim cât mai repede de-aici.

Ne ia mai bine de-o oră până ajungem în fundul căldării, la soare. Sperăm că ce-a fost mai greu a trecut. Dacă plouă nu e deloc un loc prietenos. E chiar periculos căci toată zona e foarte friabilă. Doar câteva degete julite zdravăn e un preţ rezonabil :-)

Altă ocazie să ajungem în căldarea Hârtopu Ursului probabil n-o să avem prea curând aşa că privim cu nesaţ în jur. Doar caprele negre îşi fac simţită prezenţa mai sus, pe nişte stânci. Vârful Hârtopu Ursului lasă spre nord un picior foarte scurt, practic de-aici coborâm direct în valea Viştea Mare fără să mai traversăm vreo muchie importantă. Întrebarea este pe unde să coborâm?! Ar fi bine cât mai aproape de acest picior, pentru a ajunge mai repede în poteca turistică (pe care o vedem clar sub noi) dar e greu de apreciat pe unde pentru că pur şi simplu nu vedem ce e sub noi. Râpele abrupte nu oferă nicio soluţie iar zonele cu vegetaţie dintre ele pot continua cu mici pereţi de piatră ascunşi vederii din acest unghi.

Pare mai realist să urmăm pârâul care izvorăşte de sub căldare; ajunge mai jos pe vale, va fi mai mult de urcat dar pare mai sigur. Malul stâng pare accesibil, înierbat, cel puţin atât cât se vede de sus. Ceva mai jos urmează o porţiune mai abruptă, cu lăstăriş des şi mici piepţi de piatră după care urmează iar o pantă de iarbă rezonabilă. Cu atenţie se poate. Pârâul are şi nişte cascade frumoase care ne mai alungă din emoţia coborârii. Ajungem iar la soare, lângă apă şi facem o pauză. Poteca turistică de pe valea Viştea Mare (triunghi roşu) e la doi paşi. Greutăţile zilei de azi chiar s-au terminat.

Ne răcorim cu apa pârâului şi ne revigorăm cu ceva dulce apoi urcăm agale spre Portiţa Viştei. ceva mai sus, privind în stânga ne lămurim care este configuraţia terenului. S-ar fi putut coborî, oarecum, pe marginea dreapta a primului vâlcel abrupt care coboară de la baza muchiei Hartopu Ursului dar de sus e greu să te orientezi. Varianta cu pârâul, cu o scurtă excepţie, a fost bună, chiar dacă abruptă.

Urcăm cam 1:30 ore timp în care ne intersectăm doar cu turişti care coboară, desigur. Panta pare că nu se mai termină dar ajungem în cele din urmă în Portiţa Viştei. Trebuie să ne oprim unde găsim puţină apă. Spre sud, către valea Rea, sunt câteva locuri unde se poate pune cortul. Jos la lac (Iezerul Triunghiular) e frumos dar cam departe de creastă, unde trebuie să revenim a doua zi şi, în plus, mai aproape de oi.

Ne oprim în acelaşi loc în care am mai stat în anii trecuţi, cca 10 minute sub creastă, unde avem puţină apă la 50 m de cort. Nu e pârâul bogat de-aseară ci un firicel de apă care iese din perete şi aproape că se pierde prelingându-se pe stâncă dar poate fi captat cu o mică ţeavă aşa că se poate improviza un spălător. E important însă că avem apă bună de băut chiar dacă debitul e mic. Întindem cortul, ne spălăm, mâncăm de toate (şi de prânz şi de seară) şi ne odihnim puţin. Traficul pe Moldoveanu e încă mare cam toată dup-amiaza.

Către ora 6 ne mobilizăm şi noi şi pornim spre vârf, o adevărată plăcere fără rucsac. Ultimii turişti întârziaţi deja coboară; probabil se retrag către stâna lui Burnei, jos, în vale şi cu siguranţă îi va prinde întunericul. La refugiu par să fie doar 3 tineri. Înainte de Viştea Mare ne abatem spre stânga pe o scurtătură spre stânga.

Ne bucurăm că muntele e doar al nostru la ora asta şi ne-amintin de un alt septembrie, cu mulţi ani în urmă, când am fost singuri pe vârf odată cu prima zăpada (timpurie) de septembrie (mariusradu.ro/drumetie/carpati/fagaras-zapada-septembrie). Pe custura dinainte de vârf, creasta Făgăraşului ni se arată în toată splendoarea ei dar pentru puţin timp. Deşi pe Moldoveanu e încă soare, muntele e asaltat de ceţuri iar norii se aşează repede pe creastă, mai ales către vest, unde domină silueta vârfurilor Lespezi-Călţun-Negoiu.

Valuri de ceaţă apar brusc dinspre nord. Se ridică, se îngroaşă, apoi se răsfiră după bunul plac al vântului dar încet-încet au tendinţa să avanseze. Lumina caldă a soarelui aflat aproape de linia orizontului lasă umbre lungi peste munte. Siluetele noastre stilizate, proiectate pe pânza efemeră de ceaţă, sunt înconjurate de halouri colorate. Fenomenul Gloria e impresionant de fiecare dată când asistăm la el; spre norocul nostru am avut şansa să savurăm acest spectacol unic de mai multe ori. Stăm şi ne minunăm dar când culorile halourilor încep să pălească înaintăm totuşi spre vârf unde este încă soare (cu dinţi).

Pe Moldoveanu pare că suntem la adăpost de asaltul norilor dar vântul rece ne obligă să punem pe noi tot ce avem la îndemână, inclusiv căciulă şi mănuşi. E totuşi septembrie :-) Admirăm, în tăcere, jocul norilor peste creasta Făgăraşului. Soarele pare că nu mai are putere să împrăştie stratul gros de nori iar aceştia nu se lasă duşi de pe creastă. Totuşi pe vârf ne bucurăm de soare.

Când însă ceaţa se îngroaşă excesiv iar vântul devine prea rece, ne retragem. Pe Viştea Mare deja e ceaţă, nu se mai vede nimic. O ultimă poză cu steagul sfâşiat de vânt şi coborâm la cort. Ajungem pe întuneric şi ne pregătim de somn. Ziua de astăzi s-a încheiat. Sub impresia ultimelor ore vedem în continuare halouri colorate şi forme efemere de lumină plutind peste creste dar, cel mai probabil, deja am adormit...

Mai multe imagini: photos.app.goo.gl/qza2hEvcLXUwokvV9

Dimineaţa este senin, niciun fir de nor nu se-arată pe cerul albastru. Deocamdată cel puţin :-) Nicio mişcare pe nicăieri, nici măcar jos la stână unde oiţele sunt încă strânse unele în altele. Ştim însă că de-abia aşteaptă să pornească iar în sus urmând rutina de zi cu zi.

La răsărit, sub Moldoveanu, contrast cromatic s-a impus: Panta, de aur e pe-o parte, cort bleumarin e suprapus Umbrei din partea ce-ntregește o viziune-n piatră-iarbă. Seninul larg vlaga-și proclamă în roua care stă să fiarbă. *

Pe la ora 7 lumina portocalie a primelor raze de soare îmbracă treptat pantele abrupte de sub Moldoveanu. Vârful nu e prea impresionant din acest unghi, un perete rece de piatră care treptat revine la viaţă sub mângâierea soarelui. Ne mobilizăm şi noi pentru programul de dimineaţă. Între timp oile au pornit deja la drum şi până să fim noi gata de plecare ele sunt deja în creastă, la refugiu. Cei 3 tineri care-au dormit acolo sunt şi ei pe drum, către vest.

Ne punem şi noi bagajul în spate şi ne luăm la revedere de la micul izvor care ne-a fost atât de folositor. Iezerul Triunghiular rămâne tot mai jos, la baza pereţilor de piatră. Noi urcăm spre creastă, ajungem iar în Portiţa Viştei şi mergem spre refugiu.

La 2.320 m rămâne unul din cele mai bune refugii din Făgăraş, solid, din piatră, (acum) curat înăuntru şi cu uşă care se închide bine (foarte important). Singurul inconvenient este că apa nu e foarte la îndemână. Până ajungem noi aici oile au trecut deja de Hârtopu Ursului, către căldarea următoare spre est, sub Gălbenele-Gălăşescu. Pornim după ele pe poteca de creastă (bandă roşie) de la care nu ne vom abate prea curând.

Drumul nostru începe cu un urcuş în diagonală pe faţa sudică a vârfului Hârtopu Ursului. Pantele domoale şi înierbate dinspre sud sunt atât de diferite faţă de cele abrupte şi pietroase dinspre nord pe sub care am venit ieri! Deşi mergem spre est momentan ochii mai mult se bucură de ceea ce vedem înapoi, silueta impresionantă a piramidei Viştea-Moldoveanu la care se adaugă pata de culoare a refugiului, tot mai mic de-acum.

Pe Gălbenele, Gălășescu Mare și Mic, din gustul larg Al spațiului se tot înfruptă. Nori albi, în transparent catarg Bine-s înfipți. Din uscăciuni, stâncile poartă moft de blană. Lumina dădăcește munții cu degetele-i de melană. *

Ajungem pe muchia care se lasă din vârf către sud şi facem o pauză. Rând pe rând vârfurile muntelui se lasă mângâiate de privirile noastre... Gălbenele din care se desprinde spre nord muchia Zănoaga... Gălăşescu Mare care şi el se sprijină pe contrafortul impresionant al muchiei Drăguşului la nord şi pe un picior lung şi domol la sud... Gălăşescu Mic... şi, departe, Urlea şi custura care-l leagă de Dara - La Fundu Bândei care închid spre est marea căldare a Bândei (pe care mai degrabă o intuim, departe, contre-jour). Coborâm către Fereastra Ursului - unde, evident, nu e niciun urs - dar putem vedea de sus, din alt unghi, căldarea pe unde am trecut ieri (privind către nord).

E admirabil luciul apei, și adâncește-n dizolvare Mase de vată de pe cerul cu care vrea să se măsoare. Cei doi se proiectează-n văi, albastrul larg în suflet sorb, Intens de-adâncă e tăcerea ce-nghite din etern, în orb! *

Traversăm apoi faţa înierbată şi însorită a muntelui Gălbenele. În dreapta (sud) în Valea Rea a Gălăşescului lucesc apele lacului Gălăşescu / Mănăstirii / Iezerul din Valea Rea (Buduri). Înainte de şaua Viştişoara, pe perete, în stânga, câteva locuri cu umezeală de unde, funcţie de sezon, se poate lua apă; acum doar se prelinge foarte puţin pe piatră.

Jos, în vale, oile se bucură de iarba încă verde şi de apa izvoarelor care aduc un plus de culoare căldării de piatră. Ciobanul ne spune că aici iarba e mai bună decât sub Moldoveanu, de aceea vin aici cu oile. Este poate ultima turmă care n-a coborât, profită de încă o săptămână de vreme bună într-un sezon care, ne spune el, a început ceva mai târziu căci a fost multă zăpadă şi iarba a ieşit târziu.

În şaua Viştişoara privim spre nord către lac şi locul de cort din prima seară. Valea Viştişoara este acum luminată iar locurile arată mai prietenoase, încălzite de lumina blândă a soarelui.

Depăşim şaua Viştişoara, privim în urmă spre Gălbenele, muchia Zănoaga şi Spintecătura prin care am trecut ieri (tare abruptă privind de-aici) şi continuăm spre Gălăşescu Mare. Vârful se înalţă maiestuos în faţa noastră dar poteca îl ocoleşte abil aşa că nu e mult de urcat şi traversăm în partea cealaltă, către Fereastra Răcorelelor. În dreapta (sud) căldăruşa Gălăşescului pare mai anostă fără un lac şi fără oile aferente dar şi ea este locul de naştere al unui pârâu, Gălăşescu Mare, care în aval se uneşte cu Gălăşescu Mic şi apoi cu Izvorul Bândei.

În Fereastra Răcorelelor privim spre nord către căldarea Răcorelelor de Sus. Hornul care se avântă în jos pare accesibil, interesant de explorat altă dată, venind de jos, fără bagaj mare. După o scurtă pauză urcăm iar, în diagonală, pe sub Gălăşescu Mic; faţa înierbată e mult mai prietenoasă decât partea cealaltă la care ne uitam, dinspre nord, în urmă cu 2 zile, de altfel o trăsătura generală a crestei Făgăraşului.

Mai departe... coborâm spre Fereastra Mică a Sâmbetei. Refugiul ne întâmpină la fel de dezolant precum îl ştim. E o ruină şi nu se poate sta înăuntru unde e o adevărată groapă de gunoi. Mai mare ruşinea! Aruncăm o privire scurtă în jos către căldarea de sub Fereastra Mică şi ne amintim de urcuşul din septembrie 2008 o dată cu prima zăpadă din sezon (Zăpadă de septembrie în Făgăraş).

Refugiul din Fereastra Mică a Sâmbetei îi necăjește: Abandonat, mizer, prieten montan nu e și nu slujește. O poză-i fac, dezamăgirea și-o spală-n cețuri deznodate Din căldări nordice, în V-uri larg levitând, ciudat codate. *

Curând ceaţa învăluie căldările nordice şi urcă repede către creastă. Pornim mai departe spre est, ocolim vârful Slănina şi nu vedem mare lucru în afară de poteca de la picioarele noastre. Coborâm în Fereastra Mare a Sâmbetei unde vântul şi ceaţa ne îndeamnă să ne vedem de drum. Lăsăm în stânga, în ceaţă, Colţul Bălăceni şi văile abrupte care coboară către Căldarea Mare a Sâmbetei. Trecem pe sub vârful La Cheia Bândei (punct roşu) şi norii parcă se mai risipesc.

Dincolo de căldarea mare a Bândei se fălește Dara, Vârful care, cu un gest larg, le-aruncă înspre inimi scara, Astfel că ei se simt împinși nu pe-nălțimi de pus piciorul, Ci spre un miez de ființare, de împlinit menirea, dorul. *

Vârful Urlea apare când şi când prin ceaţă. Spre sud vizibilitatea e mai bună, marea Căldare a Bândei a scăpat de asediul norilor; de pe malul ei drept (geografic) vedem cum adună conştiincioasă apele de pe cei 3 versanţi ai muntelui care o delimitează.

Ocolim şi Vârful lui Mogoş, aşa cum ne conduce poteca. În curmătura Mogoşului ne întâmpină un marcaj recent refăcut. În spate (vest) norii încă învăluie aproape complet creasta dar aici suntem din nou în soare.

În Portiţa Lacului facem iar o pauză apoi coborâm spre lacul Urlea (punct albastru). Cărarea îngustă ne poartă spre unul din cele mai frumoase lacuri din Făgăraş, cu apă limpede, verde-albastră funcţie de cum cade lumina peste luciul de apă.

La Lacul Urlea poposesc. Ovalul larg înlăcrimat Îi face să respire lin. De-argint e timpul comprimat. *

Loc minunat de cort şi odihnă. Nu e de mirare că găsim un cort montat dar nu rămânem aici (deşi ne dorim să venim o dată pentru mai multe zile) dintr-un motiv pragmatic, umbra vine mai repede peste lac dup-amiaza iar soarele apare mai târziu dimineaţa. Ne relaxăm puţin pe marginea apei apoi continuăm pe potecă spre refugiu. Luată prin surprindere, o marmotă trece în viteză la nici 20 m în faţă şi se ascunde sub pietre. De altfel aici, în căldarea Urlei, la fel ca în multe căldări pietroase din Făgăraş, fluierăturile marmotelor sparg deseori liniştea locurilor. Mai greu însă să le vezi, trebuie să stai ascuns, la pândă în locurile frecventate de ele sau să ai norocul să treacă aproape de tine. Însă de auzit, le auzi tot timpul.

În 2018 când am parcurs creasta Făgăraşului de la est la vest (Munţii Făgăraş de la est la vest) am făcut acest ocol prin căldarea Urlea şi-am campat aproape de refugiu. Acum mergem mai departe şi continuăm către zona de izvoare de sub Urlea. Tufe multe de rododendron. Ici-colo unele sunt pline de flori întârziate (sau înflorite a doua oară). Locuri frumoase de cort, apă bună de băut (dar vara locul e "bântuit" de oi). Ne oprim la ultimul pârâiaş pe care-l traversează poteca pentru că aici, fiind mai departe de creastă, beneficiem de mai mult soare dup-amiaza. Izvorul îl ştiam cu un debit mai bun dar, desigur, asta variază de la sezon la sezon. E suficient însă să ne spălăm şi avem apă de băut.

La capătul căldării, cortul își instalează. Știu să-și tragă Pârâu aproape,-n el se spală și soarele, fire pribeagă. *

Mai greu este să găsim un loc bun pentru cort printre smocurile mari de iarbă dar ne descurcăm cumva şi după ce ne spălăm avem timp să lenevim puţin la soare. Din fericire oile au coborât altfel ne-ar fi vizitat cu siguranţă. O dată ce soarele dispare dincolo de creastă se lasă răcoarea.

Rododendroni larg se hlizesc, norii se-ncurcă în selecții De raze,-n fastuos concurs pentru montanele proiecții. În oboseala ce-i dilată, în asfințit cu nuanțe sute, El, ea ghicesc nocturna pace și-un vis ce stă să îi sărute. *

Norii se fugăresc pe deasupra crestei până seara târziu când încep să se risipească, anunţând o noapte senină. Ziua a fost minunată, în ciuda ceţei care a persistat ceva timp pe creastă la orele prânzului. Ne-am consolat cu ideea ca locurile sunt bine cunoscute şi le-am străbătut de multe ori. Chiar dacă n-am mers foarte mult, odihna e bine-venită şi căldura sacului de dormit ne îmbie să ne retragem în căsuţa noastră albastră.

* Stihuri plăsmuite de Graţiela. Mulţumiri 😉

Mai multe imagini: photos.app.goo.gl/kEC7Tr6qGdxrmvwB6

Dimineaţa Făgăraşul ne răsfaţă din nou cu un cer senin, albastru-întunecat, pe care luna, subţire ca o seceră, veghează în linişte deasupra cortului. Spre răsărit, degrade-ul în albastru e întrerupt de linia orizontului care e creionată în culori intense de galben şi portocaliu. Privind în partea cealaltă, întreaga căldare şi pereţii de piatră aspră care o străjuiesc, e inundată cu o lumină slabă, difuză şi caldă.

În fine, soarele se ridică şi atinge creasta muntelui care se înfiorează de plăcere şi se aprinde într-un portocaliu intens. Zona luminată creşte treptat şi pe măsură ce cuprinde întreg peretele îşi schimbă nuanţa către galben, timp în care albastrul de deasupra păleşte în intensitate.

Lumina şi culorile se schimbă aproape de la minut la minut într-un spectacol magic la care nu poţi să asişti decât cu maximă încântare. Când soarele ajunge şi la cort magia dimineţii este aproape sfârşită şi lumina caldă îmbracă muntele, trezind totul la viaţă.

Ne rupem greu de vraja muntelui şi, după ritualul de dimineaţă, pornim pe drumul de întoarcere. Poteca pe care-am venit aseară de la lac (punct albastru) urcă domol către curmătura Moşului. Ca să scurtăm puţin din drum tăiem mai abrupt panta muntelui şi ne abatem către vârful Moşu printre tufele dese de rododendron, câteva cu flori întârziate, chiar şi acum la mijloc de septembrie. În plin sezon trebuie să fie o adevărată orgie de culori :-)

Privind spre est, contra soarelui, creasta Făgăraşului îşi dezvăluie culmile domoale de dincolo de Zârna. În ultimul plan vedem puţin din Piatra Craiului şi Bucegi, linii delicate creionate pe cerul de toamnă, iar spre sud culmea lungă a Iezerului între vârfurile Roşu şi Păpuşa.

Pe măsură ce urcăm pe creastă spre vârful Somnului (triunghi albastru), perspectiva asupra căldării Urlei se schimbă treptat. Lumina ajunge cu greu la lac, umbrit de un mic picior de munte care blochează soarele în orele dimineţii. Dincolo de custura care leagă Urlea de vârful Iezer apare şi Dara, primul vârf de 2.500 m din estul muntelui.

Spre nord-vest culmea Rezistoarele-Caţaveiu (punct albastru) închide valea care adună, spre nord, toate apele către pârâul Breaza. Refugiul Caţaveiu se distinge greu ca un mic punct alb-roşu sus, pe creastă.

Dincolo de vârful Somnului poteca urcă serios până pe Urlea (2.473 m) unde panorama de 360 grade este cu adevărat impresionantă mai ales într-o zi senină de toamnă cu vizibilitatea perfectă până departe, în toate direcţiile. Pe vârf o placă veche ruginită rezistă încă la baza stâlpului. Am făcut cam o oră şi-un sfert de la cort până aici şi e timpul potrivit pentru o pauză de privit pe îndelete de jur-împrejur.

Spre vest, sub cerul albastru, creasta Făgăraşului se întinde cu succesiunea impresionantă de vârfuri şi şei până spre Viştea-Moldoveanu.

Apele verzi ale lacului Urlea de-abia acum sunt luminate în totalitate de soare. Piciorul care umbreşte lacul dimineaţa pare o variantă rezonabilă de legătură dintre creastă şi lac daca vii dinspre est şi nu doreşti să ocoleşti până în Portiţa Lacului.

Coborâm în curmătura Mogoşului şi continuăm pe sub Vârful lui Mogoş, refăcând în sens invers o scurtă bucată din traseul de creastă (bandă roşie) până la intersecţia cu poteca spre vârful La Cheia Bândei. Continuăm puţin pe această potecă (punct roşu) şi urcăm pe vârf fără rucsac.

Vârful La Cheia Bândei (2.383 m) continuă spre nord cu piciorul Rezistoarele-Caţaveiu. Poteca (punct albastru) merge pe undeva mai jos nu chiar pe creasta matematică şi ajunge până în satul Lisa, la poalele Făgăraşului.

Revenim la rucsaci şi continuăm să coborâm spre Căldarea Mare a Sâmbetei (punct roşu) în serpentine strânse peste limbi de grohotiş şi tufe de rododendron mai jos. Vis-a-vis, dincolo de valea Sâmbetei, muchia Drăguşului ne reaminteşte de drumul de-acum 3 zile, de data asta într-o lumină mult mai bună. La fel de frumos s-ar fi văzut şi-atunci privind spre locurile unde suntem acum dacă ar fi fost soare.

Treptat, Fereastra Mare a Sâmbetei capătă conturul cunoscut, între Colţul Bălăceni şi vârful Slănina, acum privind cu soarele în faţă.

Ceva mai jos, într-un punct de belvedere, întâlnim o răspântie de poteci. O potecă (triunghi albastru) merge către nord, aproximativ pe linie de cotă, către Piatra Caprei de unde coboară spre valea Sâmbetei.

Noi rămânem pe traseul nostru cu gândul să facem un scurt popas la cabană. Privind spre creastă, Colţul Bălăceni, Slănina, Gălăşescu Mic şi Gălăşescu Mare încântă ochiul cu un joc de lumini şi umbre care se schimbă într-una.

Ajungem la poteca bine bătătorită care urcă în Fereastra Mare şi continuăm în aval amintindu-ne de zăpezile mari cu care ne-am luptat prin zonă cu ocazia revelioanelor de la Sâmbăta (photos.app.goo.gl/f5gtAvLf6hW5etsS8) (goo.gl/photos/4p13wEJP5gW3dyhU6).

La cabană facem o pauză pentru o ciorbă de fasole, minunată după cele 3 zile de mâncare la plic. Ne luăm la revedere de la munte şi intrăm în răcoarea pădurii de brad aruncând din când în când o privire înapoi către Fereastra Mare a Sâmbetei. Coborârea până la mănăstire pare lungă dar aşa e orice întoarcere când picioarele te trag la vale dar sufletul tânjeşte în continuare după aerul curat al înălţimilor, soarele şi vântul din creastă, liniştea şi frumuseţea tainică a muntelui.

Într-un circuit de aproape 4 zile am revăzut locuri dragi ale Făgăraşului şi ne-am bucurat că am descoperit câteva mai puţin umblate care, desigur, doresc să fie revizitate, poate combinate într-o altă variantă de drumeţie.

Mai multe imagini: photos.app.goo.gl/2NZi7gzmfK7TsiNo8

Epilog. Prea târziu s-ajungem de la Sâmbăta de Sus până acasă, ne oprim la Bâlea şi după o bere rece ne gândim că cel mai frumos e să dormim la Capra. Rucsacul e gata, doar lăsăm la maşină câteva lucruri nenecesare pentru doar o noapte.

E destul de târziu şi până să ajungem în şaua Capra culorile apusului trec prin toate nuanţele cunoscute. Încerc să fac câteva imagini din mers, în grabă, parţial reuşite. Răcoarea serii îndeamnă totuşi la mers. Pornesc mai repede înainte să montez cortul până vine şi Moniq. Coborâm la lac aproape pe întuneric, la lumina frontalelor, dar împrejurimile ne sunt bine-cunoscute. Sper doar ca locul ales pentru cort să fie cât de cât drept. Căsuţa e deja în picioare când ajunge şi Moniq.

Stelele să-mi stea Lângă tâmpla grea Să aud cum cade Luna în cascade Să aud cum curg Brazii în amurg. (Mircea Micu, Doină)

O altă pereche ajunge curând după noi şi îşi montează cortul în apropiere. Le mulţumesc pe această cale pentru lumina pe care au avut-o la cort - poate chiar prea puternică - de ajutor pentru câteva imagini cu Calea Lactee şi cortul lor. Cerul e cu adevărat impresionant chiar dacă nu e un loc întunecat complet. Alte luminiţe coboară din şaua Capra, 3 băieţi cu care ne vom întâlni dimineaţa la răsărit. Între timp am fost deja sa iau apă de la izvorul de lângă lacul Căpriţa şi ne pregătim de un popas bine-meritat în lumea viselor.

Dimineaţa urcăm devreme la lumina lanternelor, pe Iezerul Caprei să ne bucurăm de zorii de zi aşa cum am mai făcut cu ani în urmă, tot într-o toamnă (goo.gl/photos/KCVyjuSxnncDWWKw9). Luna îşi dezvăluie întregul disc nu numai secera care luminează discret pe cerul de un albastru intens, închis. Pe verticală un degrade delicat de culori, de la portocaliu intens către galben şi albastru, încântă retina privitorului chiar dacă nu sunt nori care să se coloreze spectaculos ca în unele dimineţi.

Pe măsură ce urcăm, linia orizontului se luminează treptat şi ajungem sus în lumina palidă a zorilor, ora albastră dinainte de răsăritul soarelui. Pe vârf însă ne ia în primire un vânt puternic aşa că e greu, chiar şi cu trepiedul, să fac poze. Privim roată în toate direcţiile.

Spre apus, silueta vârfurilor Lespezi-Călţun-Negoiu se distinge clar pe un cer albastru mat care se pierde într-un strat rozaliu deasupra căruia albastrul revine dar în altă nuanţă.

Spre răsărit, într-un alt registru de culori, aşteptăm momentul magic. Soarele apare lateral de Viştea Mare şi se ridică repede. Reuşesc la limită câteva imagini cu razele soarelui chiar pe creastă după care deja lumina e destul de puternică pentru imagini contre-jour.

E momentul să privim din nou spre vest când creasta se luminează treptat şi un portocaliu intens se întinde peste munte de sus în jos. Încet-încet portocaliul păleşte, lumină devina mai galbenă, soarele urcă tot mai sus pe cer şi culorile devin mai "pământeşti".

Revenim la cort, mâncăm, mai lenevim puţin în jurul lacului şi ne bucurăm de soarele blând de toamnă.

Lacul cu ape turcoaz e un loc de care te desprinzi cu greu. Din păcate chiar trebuie să plecăm deşi vremea bună din ultimele zile parcă te tot îndeamnă să rămâi la munte.

Coborâm înapoi la Bâlea unde farmecul luciului de apă e puţin estompat de mulţimile de vizitatori... apoi la maşină... traversăm Făgăraşul către Argeş şi ne continuăm drumul spre casă... dar ne gândim deja la excursia următoare, când o fi să fie...

Mai multe imagini: photos.app.goo.gl/nKavjAxDPgB7FdnH9

Marius, septembrie 2020