Dimineaţa ceaţa acoperă iar muntele dar o fereastră de lumină jos, în vale, mă îndeamnă la câteva poze matinale. Aceeaşi linişte umple spaţiul larg al văii. Doar izvorul, vesel, anunţă o zi mai frumoasă decât cea de ieri. Se pare că are dreptate căci până suntem noi gata de plecare soarele iese învingător şi norii se risipesc.

Poteca pe care-am venit aseară (punct albastru) continuă pe valea Viştişoara dar nu ne interesează să coborâm. De la lac se poate urca în creastă în şaua Viştişoara (între Gălăşescu Mare şi Gălbenele) dar hornul cu pricina parcă nu este foarte atrăgător cu rucsacii mari. În plus, pe creastă ne vom întoarce mâine (cel puţin ăsta e planul) aşa că optăm pentru cealaltă variantă şi anume să traversăm Spintecătura din muchia Zănoaga, o şa îngustă, loc de retragere din muchie, accesibil din ambele părţi (cel puţin conform celor citite).

Panta de iarbă care se vede clar, luminată de soare, pare prietenoasă chiar dacă destul de abruptă. Ne orientăm de jos pentru varianta optimă de urcat şi în cca 45 minute ajungem sus. A fost soare, iarbă şi ceva grohotiş mărunt; în partea cealaltă e umbră, umezeală şi plin de pietre instabile.

În spate (est) Gălăşescu Mare renunţă şi el în cele din urmă la căciula de nori. În faţă (vest) soarele deja luminează căldarea unde trebuie să coborâm şi dincolo de ea, valea şi muchia Viştea Mare. În stânga şi-n dreapta pereţi abrupţi şi friabili. Coborârea dinspre vârful Zănoaga pare mai accesibilă prin rapel decât prin descăţărare iar continuarea spre sud, pe peretele nordic al vârfului Gălbenele (pentru e ieşi în creastă) necesită materiale tehnice în mod clar.

Noi însă trebuie să coborâm în căldarea Hârtopu Ursului printr-un horn foarte friabil (ca şi pereţii din jur). Pietrele se dislocă la cea mai mică atingere. Ceva mai jos e umed şi o scurtă porţiune coborâm pe un pământ umed care nu opune nici cea mai mică rezistenţă aşa că alunecatul e facil. Câteva porţiuni le fac de două ori, cu rucsacul meu şi-apoi cu al Monicăi, fiind varianta mai sigură şi mai rapidă să ieşim cât mai repede de-aici.

Ne ia mai bine de-o oră până ajungem în fundul căldării, la soare. Sperăm că ce-a fost mai greu a trecut. Dacă plouă nu e deloc un loc prietenos. E chiar periculos căci toată zona e foarte friabilă. Doar câteva degete julite zdravăn e un preţ rezonabil :-)

Altă ocazie să ajungem în căldarea Hârtopu Ursului probabil n-o să avem prea curând aşa că privim cu nesaţ în jur. Doar caprele negre îşi fac simţită prezenţa mai sus, pe nişte stânci. Vârful Hârtopu Ursului lasă spre nord un picior foarte scurt, practic de-aici coborâm direct în valea Viştea Mare fără să mai traversăm vreo muchie importantă. Întrebarea este pe unde să coborâm?! Ar fi bine cât mai aproape de acest picior, pentru a ajunge mai repede în poteca turistică (pe care o vedem clar sub noi) dar e greu de apreciat pe unde pentru că pur şi simplu nu vedem ce e sub noi. Râpele abrupte nu oferă nicio soluţie iar zonele cu vegetaţie dintre ele pot continua cu mici pereţi de piatră ascunşi vederii din acest unghi.

Pare mai realist să urmăm pârâul care izvorăşte de sub căldare; ajunge mai jos pe vale, va fi mai mult de urcat dar pare mai sigur. Malul stâng pare accesibil, înierbat, cel puţin atât cât se vede de sus. Ceva mai jos urmează o porţiune mai abruptă, cu lăstăriş des şi mici piepţi de piatră după care urmează iar o pantă de iarbă rezonabilă. Cu atenţie se poate. Pârâul are şi nişte cascade frumoase care ne mai alungă din emoţia coborârii. Ajungem iar la soare, lângă apă şi facem o pauză. Poteca turistică de pe valea Viştea Mare (triunghi roşu) e la doi paşi. Greutăţile zilei de azi chiar s-au terminat.

Ne răcorim cu apa pârâului şi ne revigorăm cu ceva dulce apoi urcăm agale spre Portiţa Viştei. ceva mai sus, privind în stânga ne lămurim care este configuraţia terenului. S-ar fi putut coborî, oarecum, pe marginea dreapta a primului vâlcel abrupt care coboară de la baza muchiei Hartopu Ursului dar de sus e greu să te orientezi. Varianta cu pârâul, cu o scurtă excepţie, a fost bună, chiar dacă abruptă.

Urcăm cam 1:30 ore timp în care ne intersectăm doar cu turişti care coboară, desigur. Panta pare că nu se mai termină dar ajungem în cele din urmă în Portiţa Viştei. Trebuie să ne oprim unde găsim puţină apă. Spre sud, către valea Rea, sunt câteva locuri unde se poate pune cortul. Jos la lac (Iezerul Triunghiular) e frumos dar cam departe de creastă, unde trebuie să revenim a doua zi şi, în plus, mai aproape de oi.

Ne oprim în acelaşi loc în care am mai stat în anii trecuţi, cca 10 minute sub creastă, unde avem puţină apă la 50 m de cort. Nu e pârâul bogat de-aseară ci un firicel de apă care iese din perete şi aproape că se pierde prelingându-se pe stâncă dar poate fi captat cu o mică ţeavă aşa că se poate improviza un spălător. E important însă că avem apă bună de băut chiar dacă debitul e mic. Întindem cortul, ne spălăm, mâncăm de toate (şi de prânz şi de seară) şi ne odihnim puţin. Traficul pe Moldoveanu e încă mare cam toată dup-amiaza.

Către ora 6 ne mobilizăm şi noi şi pornim spre vârf, o adevărată plăcere fără rucsac. Ultimii turişti întârziaţi deja coboară; probabil se retrag către stâna lui Burnei, jos, în vale şi cu siguranţă îi va prinde întunericul. La refugiu par să fie doar 3 tineri. Înainte de Viştea Mare ne abatem spre stânga pe o scurtătură spre stânga.

Ne bucurăm că muntele e doar al nostru la ora asta şi ne-amintin de un alt septembrie, cu mulţi ani în urmă, când am fost singuri pe vârf odată cu prima zăpada (timpurie) de septembrie (mariusradu.ro/drumetie/carpati/fagaras-zapada-septembrie). Pe custura dinainte de vârf, creasta Făgăraşului ni se arată în toată splendoarea ei dar pentru puţin timp. Deşi pe Moldoveanu e încă soare, muntele e asaltat de ceţuri iar norii se aşează repede pe creastă, mai ales către vest, unde domină silueta vârfurilor Lespezi-Călţun-Negoiu.

Valuri de ceaţă apar brusc dinspre nord. Se ridică, se îngroaşă, apoi se răsfiră după bunul plac al vântului dar încet-încet au tendinţa să avanseze. Lumina caldă a soarelui aflat aproape de linia orizontului lasă umbre lungi peste munte. Siluetele noastre stilizate, proiectate pe pânza efemeră de ceaţă, sunt înconjurate de halouri colorate. Fenomenul Gloria e impresionant de fiecare dată când asistăm la el; spre norocul nostru am avut şansa să savurăm acest spectacol unic de mai multe ori. Stăm şi ne minunăm dar când culorile halourilor încep să pălească înaintăm totuşi spre vârf unde este încă soare (cu dinţi).

Pe Moldoveanu pare că suntem la adăpost de asaltul norilor dar vântul rece ne obligă să punem pe noi tot ce avem la îndemână, inclusiv căciulă şi mănuşi. E totuşi septembrie :-) Admirăm, în tăcere, jocul norilor peste creasta Făgăraşului. Soarele pare că nu mai are putere să împrăştie stratul gros de nori iar aceştia nu se lasă duşi de pe creastă. Totuşi pe vârf ne bucurăm de soare.

Când însă ceaţa se îngroaşă excesiv iar vântul devine prea rece, ne retragem. Pe Viştea Mare deja e ceaţă, nu se mai vede nimic. O ultimă poză cu steagul sfâşiat de vânt şi coborâm la cort. Ajungem pe întuneric şi ne pregătim de somn. Ziua de astăzi s-a încheiat. Sub impresia ultimelor ore vedem în continuare halouri colorate şi forme efemere de lumină plutind peste creste dar, cel mai probabil, deja am adormit...

Mai multe imagini: photos.app.goo.gl/qza2hEvcLXUwokvV9