Din nou în Parâng. După 6 ani (vezi Circuit cu cortul în Parâng). Ce repede trece timpul ! Ne propunem să vedem şi ceva nou deşi locurile sunt atât de frumoase că le putem revedea cu aceeaşi plăcere de mai multe ori. Cabana Groapa Seacă e la fel de primitoare, parţial renovată şi cu o nouă conducere. Acum se serveşte şi mâncare (cu menţiunea că timpul de aşteptare poate fi foarte lung dacă e multă lume; plitele la butelie nu sunt atât de eficiente).

Drumul până aici este însă la fel de prost. Parcă nu s-a făcut nimic între timp. Venind dinspre Obârşia Lotrului e o adevărată provocare off-road pentru maşină şi pentru şofer. Mai bine de 10 km de praf şi gropi ! Merită însă efortul, cabana fiind un bun punct de plecare către munte, doar că trebuie să revenim în acelaşi loc. Sperăm să putem face un circuit diferit faţă de cel de data trecută.

NB: În martie 2024 am avut surpriza să găsim DN7A asfaltat între Obârşia Lotrului şi cabană, chiar curăţat de zăpadă - în condiţiile în care pe munte era zăpadă şi Transalpina, evident, închisă. Între Groapa Seacă şi Petroşani drumul acceptabil, cu asfalt mai vechi dar nu foarte degradat.

După o noapte de odihnă la cabană ne înfiinţăm cu rucsacii plini la marginea drumului. Încercăm să găsim o maşină să ne ducă înapoi la Obârşia Lotrului să urcăm de-acolo la Gâlcescu (Câlcescu). Fiind duminică dimineaţă sunt puţine maşinile care urcă iar amatorii care să-şi încarce suplimentar maşina pe un drum prost, chiar mai puţini. Avem noroc cu o camionetă. Moniq e invitată în cabină printre borcanele cu miere... eu rămân în spate cu rucsacii la aer curat... ocazie cu care îmi amintesc de anii studenţiei când astfel de situaţii erau ceva obişnuit. E o răcoare plăcută iar verdele pădurii e relaxant pentru ochi. Asta mă ajută să fac abstracţie de hurducăielile din remorcă ce au tendinţa să-mi rearanjeze organele interne într-o ordine aleatorie.

Ajungem însă cu bine la destinaţie... nu la Obârşia Lotrului ci chiar mai sus pe Transalpina, la podul peste Lotru unde începe traseul nostru aşa că mai scutim o oră de mers pe şosea. O coincidenţă fericită ! Oamenii chiar aici doreau să-şi instaleze punctul de vânzare. Luăm şi noi un borcănel cu miere (oricum uitasem borcanul cu dulceaţă acasă), le mulţumim şi punem rucsacii în spate.

Valea Lotrului

Poteca marcată cu cruce roşie începe de fapt la Obârşia Lotrului şi urcă pe valea Lotrului până la izvoarele lui (lacul Gâlcescu) şi apoi până în creastă, în şaua Piatra Tăiată. N-avem mult de mers dar va fi destul pentru o primă zi de acomodare. În plus, vremea se anunţă instabilă către prânz, aşa că n-avem un motiv serios să facem un traseu lung :-)

Poteca este de fapt un drum forestier care merge mult prin pădure. Corturi cu petrecăreţi şi fuioare de fum cu miresme matinale mai peste tot. E de înţeles, e sfârşit de săptămână. Ce nu e de înţeles este de ce oamenii nu-şi adună gunoaiele după ce stau la aer curat, în inima pădurii sau lângă apă. Dar mai bine renunţăm la astfel de întrebări retorice, nu vrem să ne stricăm ziua.

Întâlnim în drum şi câteva izvoare amenajate. Apa va fi grija cea mai mică pe care o vom avea zilele astea după un sezon foarte ploios... aproape la extrema cealaltă comparativ cu seceta din vara trecută din munţii Rodnei (vezi August în munţii Rodnei). Aici totul e verde şi plin de viaţă.

Lotrul susură undeva în stânga noastră. Dincolo de vale, pe malul celălalt, maşinile se luptă cu pantele strânse ale şoselei, urcând spre pasul Urdele. Curând însă liniştea ne învăluie pe măsură ce intrăm în pădure şi ne depărtăm de firul apei. Nu pentru mult timp însă fiindcă poteca începe să coboare şi ajungem din nou în albia râului. Am urcat doar ca să coborâm ! Credeam că asta se întâmplă doar pe creastă :-)

Câteva poieni mari ne îmbie la odihnă dar nu ne oprim decât să ne mai aranjăm rucsacii. De necrezut cât de multă lume este aici cu maşina. Se pare că încă n-am ajuns la munte :-) După puţin timp traversăm Lotrul pe un pod destul de aproximativ. După cum arată drumul pe-aici cred că s-a cam terminat cu maşinile. E timpul să urcăm şi noi în linişte. Şi urcăm, nu glumim :-) Poteca merge către stânga, prin pădure, destul de pieptiş, departe de firul apei. Din nou linişte doar câte-o pasăre îşi invită vecinii la discuţie. În rest, doar sunetele joase, înfundate, ale paşilor noştri.

Mini-cascade pe Lotru

Traversăm un firicel de apă şi stăm puţin să ne bucurăm de răcoarea lui. După încă o bucată de urcuş ajungem la un fir mai zdravăn de apă. Să fie Lotrul care ne iese din nou în cale după o buclă făcută prin pădure ? Posibil. Oricum, facem o scurtă pauză să fotografiez şi eu câteva mici cascade. Continuăm să urcăm pe lângă apă apoi ne îndepărtăm iar de vale şi în cele din urmă ieşim într-o zonă de gol alpin. Pădurea s-a cam terminat. Poteca se abate către stânga, coboară iar către apă, o traversăm şi continuăm să urcăm printre tufele rare de jnepeni.

Valea Lotrului

Muntele se vede masiv în faţa noastră dar nu e o siluetă familiară căci suntem prima dată pe-aici. Bănuim însă direcţia către care trebuie să mergem. Ne intersectăm cu un grup mare de tineri care coborau de undeva din dreapta (dinspre căldarea Zănoaga). Noi însă urmăm poteca şi ne afundăm într-o pantă cu jnepeni. Sunt atât de înalţi că pe alocuri ne strecurăm printr-un culoar de vegetaţie. E porţiunea cea mai istovitoare a drumului care, din fericire, are şi-un final. Câteva curbe printre tufele de vegetaţie mai rară şi... ne trezim la lac. Vestea e mai mult decât bine-venită căci cerul este tot mai apăsător.

Am făcut 3 ore până aici. Nu e nici măcar ora două dar ne grăbim să întindem cortul pe promontoriul de pe malul stâng (geografic) al lacului. E un loc mai înalt şi mai uscat în caz că plouă. În plus, e aproape de izvor. Întindem cortul, aducem apă, ne relaxăm puţin şi... încep să cadă primii stropi grei de apă. Intrăm la adăpost căci ploaia pare serioasă. Curând nu se mai aude nimic în afară de ropotul stropilor pe cortul exterior dar noi suntem în siguranţă înăuntru. Prognoza s-a dovedit corectă.

Ce să faci în cort când afară plouă ? Mai muţi lucrurile dintr-o parte în alta în speranţa că va fi mai mult loc, asculţi muzică, mănânci, dormi... avem cu ce să ne umplem timpul pentru următoarele ore. În plină ploaie mai apare o familie care se instalează în două corturi. Nu putem decât să-i compătimim dar se descurcă.

Lacul Gâlcescu

Într-un final ploaia se opreşte şi ieşim să ne dezmorţim. Totul e foarte ud dar facem o plimbare scurtă în jurul lacului. Mai pe seară ne vizitează şi oile, în drumul lor către căldarea Zănoaga. Ele trec dar câinii mai rămân la cerşit. N-avem ce să le oferim aşa că renunţă şi ei. Ceţurile se tot învolburează peste creastă şi doar către apus cerul se colorează puţin când soarele se retrage şi el pentru programul de noapte. Mai fac câteva fotografii şi ne pregătim de culcare...

Mai multe imagini goo.gl/photos/WJswYdWgVdZGDe237

Dimineaţa nu se arată foarte îmbietoare. Speram ca peste noapte ceaţa să se împrăştie dar un nor învăluie muntele aşa că nu ne grăbim să ieşim din cort. La celelalte două corturi activitatea e mai intensă căci ei se pregătesc să coboare; au venit de la Roşiile unde avem şi noi în plan să ajungem... mâine... În cele din urmă se mai luminează şi ne pregătim şi noi de drumeţie. Merită să zăbovim aici o zi întreagă, să revedem lacurile din căldările superioare.

Lacul Gâlcescu (pârâul emergent)

De la coada lacului se ramifică o potecă marcată cu triunghi roşu ce urcă până în creastă. Semnele vopsite pe pietre par mult mai vizvibile faţă de 2010 când erau cvasi-absente. Curând bocancii din uzi devin foarte uzi, noroc că nu e frig. Sper ca pe măsură ce mergem să se mai zvinte. Ocolim lacul şi urcăm pe lângă micile cascade care alimentează Gâlcescu. Ajungem repede la cele două lacuri de deasupra, Vidal şi Pencu. Pencu e mic, aparent izolat, nu pare alimentat de vreun izvor, de aceea probabil scade în anii secetoşi. Din Vidal însă se avântă la vale un pârâu vesel care se grăbeşte să ajungă în Gâlcescu peste mici praguri de piatră. Multă iarbă în jurul lacului. Locuri bune de cort pentru cine doreşte mai multă izolare. Din păcate însă locul e frecventat de oi vara. Avantaje şi dezavantaje.

Vidal şi Pencu

Data trecută ne-am abătut spre dreapta direct la lacurile Păsări acum însă urmăm poteca spre Hornul Lacurilor. Ar mai fi o variantă pe o rampă de iarbă care urcă în diagonală către creasta din stânga, umblată de oi după cum vom vedea cand ajungem sus. Hornul e de fapt un scoc larg plin de pietre instabile care se pierde treptat în zona superioară de păşune. Pe măsură ce urcăm, lacurile pe care le-am lăsat în urmă, Gâlcescu, Vidal şi Pencu, ne fac să ne întoarcem privirea. De fapt le vedem atunci când fuioarele de ceaţă ne permit asta întrucât partea de sus a muntelui este încă la cheremul norilor.

Hornul Lacurilor

Ne abatem către stânga spre culmea Gâlcescu ca să putem privi în voie în căldările din ambele părţi. Este, poate, cel mai bun loc de unde poţi admira în toată măreţia lor lacurile pe lângă care am trecut. În partea cealaltă (est), Zănoaga Pietroasă adăposteşte un lac mic, Iezer. Căldarea e largă iar pârâul ce adună apele din zona Pleşcoaia-Mohorul se învolburează în câteva cascade frumoase. Pentru noi însă e cam mare ocolul să coborâm până acolo şi să revenim în creastă; poate altă dată.

Gâlcescu, Vidal şi Pencu

Revenim în poteca marcată cu triunghi roşu şi continuăm să urcăm plaiul înierbat. Ceaţa e tot mai groasă dar iarba călcată şi semnele vopsite pe pietre ne conduc cu siguranţă în sus. În cele din urmă, un stâlp de marcaj. Trebuie să fie şaua Pleşcoaia. Se aud şi voci, doar suntem în creastă :-) Un grup mare de cehi apare din ceaţă venind din şosea, din pasul Urdele (peste câţiva ani vom veni şi noi pe-aici la Gâlcescu într-o mini-vacanţă ploioasă de Rusalii, vezi photos.app.goo.gl/Ho9X7BqNaSpaQhhM8). Până aici se fac cam două ore aşa că e o plimbare plăcută şi relativ uşoară pentru cine doreşte să viziteze lacurile şi eventual să facă un circuit din pasul Urdele către Obârşia Lotrului.

Prin ceaţă, spre Setea Mare, creasta principală a Parângului

Nu ştim ce planuri au ei dar noi continuăm pe creastă, către dreapta. Din păcate nu vedem mare lucru. Urcăm către Setea Mare şi apoi Setea Mică. În dreapta (nord) intuim căldarea Dracului unde dorim să coborâm. Totul e să nimerim muchia Păsări pe unde ştim că se poate coborî, altfel va trebui să continuăm către şaua Piatra Tăiată şi să coborâm în căldarea Zănoaga. Soarele mai prinde putere şi reuşeşte să împrăştie ceaţa aşa că ajungem unde trebuie.

Creasta Păsări

Acum, că ne-am orientat, facem şi-o scurtă pauză de masă şi de... telefoane căci aici pare să fie semnal. Privind spre nord-est avem în dreapta căldarea Dracului cu lacurile Păsări iar în stânga căldarea Zănoaga cu lacul omonim. Chiar fără alte informaţii se poate intui o coborâre în dreapta. Există totuşi o potecuţă marcată cu momâi care coboară pe creastă şi apoi se strecoară printre tufele de jnepeni şi limbile de grohotiş până jos la lacuri. Aici pare o altă lume. Pâlcuri de iarbă verde şi flori te îmbie la popas. Ochiuri de apă curată în care cerul se reflectă albastru comunică între ele prin culoare îmbrăcate în muşchi verde.

Lacul Păsări

Lacul cel mare are două segmente care amintesc de aripile unei păsări, de unde şi numele lui. Poposim şi ne minunăm. Admirăm în tăcere. Ce rost ar mai avea cuvintele ? Oricum nu pot descrie complet jocul de culori, liniştea, reflexiile albastre ale apei, multitudinea de stimuli vizuali care încântă ochiul. Câteva mici insule sunt îmbrăcate într-un strat gros de muşchi şi iarbă. Ţi-e şi milă să calci. Le privim doar de pe mal şi le păstrăm în memorie.

Lacul Păsări

Ne rupem cu greu de vraja locului, mai privim de câteva ori în urmă şi coborâm în căldarea următoare ce adăposteşte lacurile Vidal şi Pencu. Reîntâlnim poteca (triunghi roşu), mai zăbovim puţin la lac aşteptând un moment potrivit cu soare pentru ultimele imagini şi revenim la mica noastră căsuţă albastră de la Gâlcescu.

Seara se aşterne în linişte, nu mai apare nimeni, nici măcar oile. Ne plimbăm pe lângă lac. Sunt câteva ochiuri de apă ascunse în vegetaţie pe care vrem să le revedem. Lumina scade treptat şi revenim la cort cu tolba plină de impresiile de peste zi.

Mai multe imagini goo.gl/photos/WJswYdWgVdZGDe237

În sfârşit, o dimineaţă mai luminoasă. Soarele e binevenit ca să putem usca bine cortul. Azi avem iarăşi o zi lejeră pentru că vrem doar să ne mutăm la Roşiile. Rucsacii parcă s-au mai uşurat puţin iar lucrurile parcă încap mai bine înăuntru.

Ne luăm la revedere de la Gâlcescu şi continuăm pe poteca ce-am urmat-o cu două zile în urmă (cruce roşie). Traversăm o zonă de jnepeniş şi intrăm în căldarea Zănoaga. Norii nu se lasă mult aşteptaţi. Împinşi de vântul din sud-est se aşează treptat în poziţia lor preferată, pe creasta muntelui :-)

Căldarea Zănoaga

Marcajul turistic este destul de rar în căldarea Zănoaga dar poteca e suficient de vizibilă. Mai degrabă sunt momâi care marchează locul pe unde să traversezi limbile de grohotiş. Lacul este undeva în dreapta, sub potecă. Ne mulţumim să-l vedem de sus. Plaiurile domoale de sub lac sunt o variantă bună de coborât, poate mai bună decât jnepenişul des de sub Gâlcescu. Deasemenea, locuri de cort la discreţie numai că te afli în calea oilor !

Spre şaua Piatra Tăiată

După ce traversează căldarea, poteca se abate către stânga şi urcă susţinut către creastă pe care o atinge în şaua Piatra Tăiată. De-aici intrăm pe banda roşie. Spre nord se lasă Coasta lui Rus (bandă albastră) pe unde am coborât data trecută către Groapa Seacă (vezi Circuit cu cortul în Parâng). Atunci am bâjbâit puţin în zona muntelui Ciobanu de unde se desprinde un punct albastru care te scoate pe şosea, la vreo 2 km de Groapa Seacă, variantă mai scurtă, întrucât banda albastră coboară către pasul Groapa Seacă.

Acum rămânem pe creastă şi ne bucurăm de privelişte. Mai bine zis ne imaginăm peisajul pentru că suntem complet în ceaţă. La propriu. Ne intersectăm cu două fete care vin din pasul Urdele şi merg până pe Parângul Mare (şi retur). Le lăsăm să pornească înainte căci au cale lungă în faţă dar le vom revedea pe parcurs. Urmează o coborâre în serpentine scurte până în şaua Ghereşu. Reuşim să vedem lacul mic din căldare, pe partea de nord parcă ceaţa are mai puţină putere.

Lacul Ghereşu

Ştim că urmează Ieşul, Pâcleşa, Gruiu dar suntem mai tot timpul în ceaţă. Ne intersectăm cu nişte oi. Ca de obicei câinii se postează exact în potecă. Ce să facă şi ei sărmanii în timpul zilei decât să latre la turişti ? Vârful Ieşu îl recunoaştem după cele două momâi mari din zona somitală.

Lacul Roşiile

Ceaţa se mai sparge şi vedem sub noi conturul lacului Roşiile cu malurile sale pline de pietre prăvălite. Mai facem pauze căci toată această porţiune se urcă şi se coboară, aşa cum e creasta muntelui. Cele două fete, deşi n-au bagaj, parcă nu prea au spor. Ar fi trebuit să fie departe. Poate că ceaţa nu prea le îmbie la drum.

Şaua Gruiu

Ajungem în cele din urmă în şaua Gruiu. De-aici avem doar de coborât. Cu pauzele de rigoare, am făcut aproape 4 ore. Mai avem cca o oră, program de vacanţă :-) Din şa coboară poteca marcată cu punct roşu pe valea Roşiile până la cabana Groapa Seacă. E puţin ud şi destul de abrupt imediat sub creastă dar mai jos drumul devine mai prietenos. În mai puţin de jumătate de oră facem iar o pauză la lacul Mândra. Malurile sunt pietroase, loc de cort se poate găsi în dreapta lacului dar nu este apă (decât cea din lac). Oricum, nu avem în plan să stăm aici. Locul este însă foarte frumos, lacul fotogenic deşi lumina nu e cea mai potrivită.

Lacul Mândra

Ocolim lacul pe malul stâng acoperit de bolovani uriaşi pe alocuri şi continuăm să coborâm spre Roşiile. Obiectivul nostru este însă lacul Lung, puţin deasupra lacului Roşiile, pentru că acolo este un mal înierbat unde se poate campa. Traversăm şi două pâraie care sunt o sursă bună de apă, al doilea destul de apropiat de capătul de nord al lacului unde ne punem cortul. Un grup tocmai pleacă iar în afară de ei mai sunt câteva corturi. Găsim un loc cât mai drept şi ne instalăm cortul pentru următoarele două nopţi.

Lacul Lung

Dup-amiază avem timp din belşug pentru spălat, odihnă, somn, poze... doar suntem în concediu :-) Colindăm împrejurimile lacului şi-ntr-un sens şi-n celălalt, nefiind atât de mare :-) Locul (şi lacul) este fotogenic dar soarele este destul de rezervat. Ceva mai multă lumină în contrast cu cerul plin de nori întunecaţi ar fi fost bine-venită... dar ne mulţumim cu ce avem. Nu scăpăm nici de o repriză scurtă de ploaie, dar e ceva trecător. Poate să plouă chiar mai mult, acum nu ne deranjează, important este ca mâine pe creastă să avem vreme bună.

Mai multe imagini goo.gl/photos/WJswYdWgVdZGDe237

Ziua cea mare :-) Asta pentru că sperăm să putem vedea nişte locuri noi. Dimineaţa este promiţătoare. La ora 7 cerul este destul de liber, doar înspre Parângul Mare se văd nişte nori care par să vină dinspre sud. Nu ne grăbim căci avem toată ziua la dispoziţie aşa că pe la 9 ne aşternem la drum. Ocupanţii celorlalte corturi se mobilizează şi ei, strâng tot şi pleacă după noi.

Vedere spre Parângul Mare de la lacul Lung

Pentru început trebuie să urcăm înapoi în şaua Gruiu. Pornim agale şi facem din nou o pauză scurtă la Mândra pentru câteva poze. Între timp albastrul cerului se restrânge şi cenuşiul norilor câştigă tot mai mult teren. Nici acum n-avem aici soarele dorit. În urcare însă e mai bine că nu e soare, e mai plăcută răcoarea dimineţii.

Creasta principală

În cca o oră suntem în şaua Gruiului şi admirăm ceaţa care se aşează încet pe creastă. E totuşi mult mai bine ca ieri. Urcăm spre Parângul Mare şi-n mai puţin de o jumătate de oră suntem sus. Acum ne dăm seama că ceea ce vedeam noi de jos de la lac nu era chiar vârful, ci un umăr intermediar, vârful nu se vede de la Roşiile. Chiar când suntem sus vântul şi soarele reuşesc să spulbere puţin ceaţa care vine... pleacă... dar reuşim să facem câteva poze împreună pe vârf.

Parângul Mare

Acoperişul Olteniei, 2.519 m. În Parâng mai sus de-atât nu se poate. Stăm mai mult şi privim roată jocul norilor mânaţi de vânt. Nu cunoaştem configuraţia crestei care de-aici are direcţia nord-nord-vest dar de-abia aşteptăm să aflăm amănunte.

Creasta principală dincolo de Parângul Mare

Continuăm pe creastă (bandă roşie). O bună bucată de timp suntem într-o zonă cu vizibilitate bună. În dreapta (est), Seaca Parângului, o căldare plină de piatră, fără apă, doar cu câteva petice mici de zăpadă în zonele umbrite pe peretele nordic. Mai jos, destul de departe, lacul Zănoaga Stânei. În stânga (vest), depresiunea mare a Petroşanilor. După o porţiune relativ orizontală şi nişte vârfuri intermediare, poteca urcă uşor către vârful Gemănarea. Înainte de vârf, în dreapta se lasă nişte pereţi impresionanţi care se prăbuşesc aproape vertical zeci bune de metri. Poteca trece chiar pe margine şi locul e spectaculos. Vârful rămâne puţin în stânga noastră iar poteca se abate către dreapta, în şaua dintre vârfurile Gemănarea şi Slivei. Culmea care se lasă din vârful Slivei separă căldarea pe care tocmai am ocolit-o de următoarea care adăposteşte mai multe lacuri. Pe hartă apare o potecă nemarcată care coboară pe acest picior, pare o variantă bună de a reveni în vale (Roşiile) dar vrem să mergem mai mult spre nord.

Vârful Gemănarea

Chiar pe creastă câteva zone cu terenul prăbuşit arată de parcă ar fi fost bombardate. Probabil cunoscătorii în ale geologiei cunosc despre ce e vorba. Doi tineri apar din ceaţă. "Mai e mult până pe Cârja ?" "Maxim o oră", apreciez eu, "dar în spatele vostru !" Uite că mai sunt şi alţii mai neştiutori decât noi :-) "Vezi, ţi-am zis eu", spune fata. "Dar până pe Parângul Mare ?" "Cam o oră jumate, maxim două" îi încurajez eu. Adevărul e că de unde vin ei ceaţa e mai groasă, poate au mers strict pe potecă şi au ratat vârful. Într-acolo mergem şi noi.

În zona vârfului Stoieniţa

Coborâm puţin apoi urcăm către vârful Stoieniţa. Poteca îl lasă puţin în dreapta, dar oricum nu se vede mare lucru. Pe alocuri reuşim să privim jos, în căldare, când vântul mai spulberă ceaţa. Coborând de pe Stoieniţa întâlnim un alt grup de trei persoane care veneau dinspre Petroşani. Nici ei nu erau prea siguri de locul unde se aflau ! Cerul se mai curăţă şi vedem că ne aşteaptă un nou urcuş pe Cârja. Jos, în căldare, lacul cu acelaşi nume. Acum şase ani priveam în sens invers.

Lacul Cârja

Ajungem şi pe Cârja, loc în care trebuie să luăm o hotărâre. Custura Cârja-Mija e tentantă dar fără o bucată de coardă şi vizibilitate bună hotărâm că rămâne pe altă dată (asta va fi într-o altă vacanţă, peste mulţi ani, vezi Parâng, lacuri şi creste). Găsim totuşi o variantă să coborâm în căldare, la lacuri.

Coborând de pe vârful Cârja

Întâi pe un scoc mai larg pentru a evita un pinten stâncos de pe creastă, apoi pe feţe de iarbă, înclinate dar accesibile (şi pline de flori) şi-n final pe o limbă de grohotiş reuşim să coborâm de pe vârf. Traversăm o zonă întinsă de bolovani şi ajungem la lacul Cârja. Bolovanul mare pe care acum şase ani scria lacul Verde (şi care ne-a derutat atunci) are acum vopseaua mai ştearsă ceea ce nu e rău, fiind departe de adevăr.

Lacul Cârja

Facem o pauză pe malul lacului şi ne răcorim puţin cu apa limpede. Privind în spate, către vârf, parcă nu te-ar trage aţa să porneşti în sus dar dacă noi am coborât, se poate şi urca. Ne gândim să venim o dată cu cortul aici, în căldare, să explorăm puţin zona Cârja-Mija. Stâna pare părăsită de mult timp, pâraie cu apă bună sunt, locuri cu iarbă din belşug. Deocamdată rămânem cu gândul… (vezi Parâng, lacuri şi creste)

Vedere spre nord din zona lacurilor "Verzi"

Coborâm de la lac şi ceva mai jos întâlnim poteca (cruce galbenă) pe care am urcat în 2010. Marcajul e proaspăt (aflăm ulterior că a fost refăcut în 2015 la iniţiativa noului cabanier de la Groapa Seacă). Acum semnele merg în direcţia bună, către partea dreaptă a căldării (lacul Verde, aşa cum e gândit traseul de la Groapa Seacă) şi nu către stânga văii (lacul Cârja) aşa că nu mai e nicio confuzie :-) Atunci nici n-am văzut Lacul Verde (poate doar în treacăt) fiindcă e un pic mai sus, în jnepeniş.

Lacul Verde şi vârful Stoieniţa

Lacul Mic

Lacul Slivei

Acum stăm pe îndelete şi le admirăm pe toate trei, lacul Verde, lacul Mic şi lacul Slivei, denumite generic lacurile Verzi. Într-adevăr, verdele domină. Pe malul celui de jos (Slivei) e o zonă mlăştinoasă acoperită cu un strat gros de muşchi. Canale şerpuite îşi fac loc încolo şi-ncoace în care reflexiile albastre ale cerului îşi împletesc nuanţele cu verdele crud al malurilor înierbate. Şi nici măcar nu prea e soare. Ce culori minunate ar înflori sub razele lui !

Traversând muntele Slivei

Destul cu poezia :-) Avem cale lungă până la cort. Acum şase ani am traversat de-aici pe o potecă nemarcată care figura pe hartă că iese către zona Roşiile. Marcată cu momâi, e o variantă foarte bună de a încheia circuitul nostru. Nu nimerim din prima, o căutăm prea sus; ea porneşte cam din dreptul lacului Slivei dar trebuie să găseşti intrarea printre jnepeni. Mergând de-a coasta, pe piciorul muntelui Slivei traversăm pâlcuri de jnepeni şi limbi de grohotiş până când ieşim într-o şa de unde se vede căldarea Roşiile. Momâile sunt destul de dese, totul e să fii atent la ele. Le recondiţionăm cât putem căci sunt preţioase.

Spre Zănoaga Stânei

Urmează o coborâre în diagonală. Semnele sunt mai rare aici dar dacă apuci bine poteca ea te conduce destul de repede în vale. De la lacuri până la poteca turistică (punct roşu) am făcut cam o oră. Înotăm prin nişte ierburi care trec de genunchi pe alocuri. De la atâta ploaie şi-n absenţa oilor care să o mai tundă, toată vegetaţia e la apogeu. Chiar nu mai sunt oi în toată valea Roşiile. Ne gândeam că poate-l re-întâlnim pe fotogenicul Niculiţă :-)

Zănoaga Stânei

Continuăm să urcăm pe potecă, traversăm câteva fire de apă, trecem de resturile ruginite ale epavei aeriene (pe care le ştim de 6 ani) şi ajungem la Zănoaga Stânei. Pârâul emergent al lacului e destul de umflat aşa că ocolim puţin ca să trecem dincolo. Punctul roşu ne conduce în sus printre bolovani şi jnepeni şi ajungem în cele din urmă la locul de campare. Cu totul am făcut cca 9 ore. Ne bucurăm că am făcut un circuit şi n-am fost nevoiţi să revenim pe-acelaşi drum. Seara trece repede în liniştea muntelui. Suntem singuri, nu mai apare nimeni dar şi noi ne pregătim de plecare. Mâine dimineaţă.

Mai multe imagini goo.gl/photos/WJswYdWgVdZGDe237

Muntele se trezeşte într-o dispoziţie mohorâtă. A plouat mult noaptea şi nici dimineaţa n-arată prea bine... decât către nord, în vale.

Răsărit la lacul Lung

Curând însă din vale se avântă ceţuri groase care doresc, probabil, să-şi unească forţele cu cele de pe creastă. A cam plouat peste tot. Ne facem bagajele şi când să strângem cortul începe să picure. Repede, înapoi în cort cu tot cu rucsaci. Nu durează mult dar plouă serios. Sperăm să avem cât de cât o pauză să reuşim să pornim la drum. Strângem cortul puţin ud dar n-avem încotro fiindcă n-are rost să întârziem şi pornim la vale.

Ceţuri pe valea Roşiile

Până să ajungem la Zănoaga Stânei iar o repriză de ploaie. Ne echipăm dar nu ţine mult. Mai mult ne sperie. Totul în jur însă musteşte de apă. Nici nu ne mai ferim că bocancii oricum nu se mai usucă. Noroc că suntem pe o potecă turistică (punct roşu) fiindcă intrăm în curând în ceaţa care urcă cu repeziciune din vale. Nu vedem mai nimic. Auzim apa pârâului Roşiile care prinde repede putere, strângând apele de pe toţi versanţii din jur. Mai jos va deveni Jieţul.

Stâna Roşiile

În zona fostei stâne Roşiile (părăsită acum) intrăm în nişte ierburi până la brâu. Pe jos numai bălţi. Ceaţă peste tot în jur. O atmosferă ca-n Twin Peaks ! Bufniţe însă nu vedem :-) Urmează o coborâre abruptă prin jnepeni. Apa n-o vedem dar o auzim cum se aruncă în cascade, undeva în dreapta noastră. Nu mai plouă dar nici nu mai contează, e-atâta apă în jur... Pe jos numai pietre alunecoase. Jnepenii se scutură fără nicio jenă la cea mai mică atingere aşa că suntem destul de uzi. Ajungem în final în pădure şi ne oprim puţin la Refugiul Agăţat. Foarte interesant, multă muncă investită dar acum este destul de părăginit. La nevoie poate fi folosit. Poieniţa în care e situat e o adevărată mlaştină acum.

Refugiul Agăţat

Cascade pe Jieţ

Mai facem un popas pentru poze ceva mai jos la un podeţ peste pârâu. Probabil că de-acum este Jieţul, nu Roşiile. Apa e mare şi rapidă, debitul generos. Nici nu e de mirare cu atâta ploaie (şi nu numai din zilele astea). După ce traversăm pârâul poteca merge mult prin pădure şi se depărtează de apă. Traversăm un afluent al său şi continuăm să coborâm. Drumul pare lung. Nu numai pare, chiar este ! Ne gândim că nu e cea mai mare plăcere să urci pe-aici cu un bagaj mare deşi e una din cele mai folosite poteci de acces către inima muntelui. Pare că a fost o idee bună să urcăm pe cruce galbenă către lacul Verde.

Drumul se lăţeşte treptat şi mai jos devine un adevărat drum forestier. Trecem de o captare dincolo de care din măreţul Jieţ nu mai rămâne mai nimic. Aproape toată apa ia calea unei conducte ascunse în pământ. Ne pare rău, ne obişnuisem cu zgomotul lui. Drumul forestier continuă km buni. Singura consolare este că mergem la vale, aerul e curat, pădurea e sănătoasă şi verde şi ştim că la Groapa Seacă ne aşteaptă o baie caldă !

Verde de Parâng

Într-un final întâlnim locul de răscruce unde crucea galbenă părăseşte Jieţul (care între timp a mai căpătat suflu de la alţi afluenţi). De-aici ştim că mai e cam 1 km până-n şosea. Mai avem un ultim hop, o mare de noroi chiar la ieşirea în şosea, prin amabilitatea celor care trag lemne din pădure. Cu greu găsim un loc mai pe marginea drumului să trecem dar tot ne umplem de noroi. Nu mai contează însă. Curând ajungem la cabană şi ne bucurăm de micile plăceri oferite de o cameră caldă, bine-venită pe vremea asta apăsătoare, ca de toamnă. Îi mulţumim totuşi Măriei Sale Muntele că timp de câteva zile ne-a lăsat să ne bucurăm de frumuseţile lui ascunse... şi-i promitem că revenim...

Mai multe imagini goo.gl/photos/WJswYdWgVdZGDe237

august 2016 (revizuit 2024)