Ziua cea mare :-) Asta pentru că sperăm să putem vedea nişte locuri noi. Dimineaţa este promiţătoare. La ora 7 cerul este destul de liber, doar înspre Parângul Mare se văd nişte nori care par să vină dinspre sud. Nu ne grăbim căci avem toată ziua la dispoziţie aşa că pe la 9 ne aşternem la drum. Ocupanţii celorlalte corturi se mobilizează şi ei, strâng tot şi pleacă după noi.

Vedere spre Parângul Mare de la lacul Lung

Pentru început trebuie să urcăm înapoi în şaua Gruiu. Pornim agale şi facem din nou o pauză scurtă la Mândra pentru câteva poze. Între timp albastrul cerului se restrânge şi cenuşiul norilor câştigă tot mai mult teren. Nici acum n-avem aici soarele dorit. În urcare însă e mai bine că nu e soare, e mai plăcută răcoarea dimineţii.

Creasta principală

În cca o oră suntem în şaua Gruiului şi admirăm ceaţa care se aşează încet pe creastă. E totuşi mult mai bine ca ieri. Urcăm spre Parângul Mare şi-n mai puţin de o jumătate de oră suntem sus. Acum ne dăm seama că ceea ce vedeam noi de jos de la lac nu era chiar vârful, ci un umăr intermediar, vârful nu se vede de la Roşiile. Chiar când suntem sus vântul şi soarele reuşesc să spulbere puţin ceaţa care vine... pleacă... dar reuşim să facem câteva poze împreună pe vârf.

Parângul Mare

Acoperişul Olteniei, 2.519 m. În Parâng mai sus de-atât nu se poate. Stăm mai mult şi privim roată jocul norilor mânaţi de vânt. Nu cunoaştem configuraţia crestei care de-aici are direcţia nord-nord-vest dar de-abia aşteptăm să aflăm amănunte.

Creasta principală dincolo de Parângul Mare

Continuăm pe creastă (bandă roşie). O bună bucată de timp suntem într-o zonă cu vizibilitate bună. În dreapta (est), Seaca Parângului, o căldare plină de piatră, fără apă, doar cu câteva petice mici de zăpadă în zonele umbrite pe peretele nordic. Mai jos, destul de departe, lacul Zănoaga Stânei. În stânga (vest), depresiunea mare a Petroşanilor. După o porţiune relativ orizontală şi nişte vârfuri intermediare, poteca urcă uşor către vârful Gemănarea. Înainte de vârf, în dreapta se lasă nişte pereţi impresionanţi care se prăbuşesc aproape vertical zeci bune de metri. Poteca trece chiar pe margine şi locul e spectaculos. Vârful rămâne puţin în stânga noastră iar poteca se abate către dreapta, în şaua dintre vârfurile Gemănarea şi Slivei. Culmea care se lasă din vârful Slivei separă căldarea pe care tocmai am ocolit-o de următoarea care adăposteşte mai multe lacuri. Pe hartă apare o potecă nemarcată care coboară pe acest picior, pare o variantă bună de a reveni în vale (Roşiile) dar vrem să mergem mai mult spre nord.

Vârful Gemănarea

Chiar pe creastă câteva zone cu terenul prăbuşit arată de parcă ar fi fost bombardate. Probabil cunoscătorii în ale geologiei cunosc despre ce e vorba. Doi tineri apar din ceaţă. "Mai e mult până pe Cârja ?" "Maxim o oră", apreciez eu, "dar în spatele vostru !" Uite că mai sunt şi alţii mai neştiutori decât noi :-) "Vezi, ţi-am zis eu", spune fata. "Dar până pe Parângul Mare ?" "Cam o oră jumate, maxim două" îi încurajez eu. Adevărul e că de unde vin ei ceaţa e mai groasă, poate au mers strict pe potecă şi au ratat vârful. Într-acolo mergem şi noi.

În zona vârfului Stoieniţa

Coborâm puţin apoi urcăm către vârful Stoieniţa. Poteca îl lasă puţin în dreapta, dar oricum nu se vede mare lucru. Pe alocuri reuşim să privim jos, în căldare, când vântul mai spulberă ceaţa. Coborând de pe Stoieniţa întâlnim un alt grup de trei persoane care veneau dinspre Petroşani. Nici ei nu erau prea siguri de locul unde se aflau ! Cerul se mai curăţă şi vedem că ne aşteaptă un nou urcuş pe Cârja. Jos, în căldare, lacul cu acelaşi nume. Acum şase ani priveam în sens invers.

Lacul Cârja

Ajungem şi pe Cârja, loc în care trebuie să luăm o hotărâre. Custura Cârja-Mija e tentantă dar fără o bucată de coardă şi vizibilitate bună hotărâm că rămâne pe altă dată (asta va fi într-o altă vacanţă, peste mulţi ani, vezi Parâng, lacuri şi creste). Găsim totuşi o variantă să coborâm în căldare, la lacuri.

Coborând de pe vârful Cârja

Întâi pe un scoc mai larg pentru a evita un pinten stâncos de pe creastă, apoi pe feţe de iarbă, înclinate dar accesibile (şi pline de flori) şi-n final pe o limbă de grohotiş reuşim să coborâm de pe vârf. Traversăm o zonă întinsă de bolovani şi ajungem la lacul Cârja. Bolovanul mare pe care acum şase ani scria lacul Verde (şi care ne-a derutat atunci) are acum vopseaua mai ştearsă ceea ce nu e rău, fiind departe de adevăr.

Lacul Cârja

Facem o pauză pe malul lacului şi ne răcorim puţin cu apa limpede. Privind în spate, către vârf, parcă nu te-ar trage aţa să porneşti în sus dar dacă noi am coborât, se poate şi urca. Ne gândim să venim o dată cu cortul aici, în căldare, să explorăm puţin zona Cârja-Mija. Stâna pare părăsită de mult timp, pâraie cu apă bună sunt, locuri cu iarbă din belşug. Deocamdată rămânem cu gândul… (vezi Parâng, lacuri şi creste)

Vedere spre nord din zona lacurilor "Verzi"

Coborâm de la lac şi ceva mai jos întâlnim poteca (cruce galbenă) pe care am urcat în 2010. Marcajul e proaspăt (aflăm ulterior că a fost refăcut în 2015 la iniţiativa noului cabanier de la Groapa Seacă). Acum semnele merg în direcţia bună, către partea dreaptă a căldării (lacul Verde, aşa cum e gândit traseul de la Groapa Seacă) şi nu către stânga văii (lacul Cârja) aşa că nu mai e nicio confuzie :-) Atunci nici n-am văzut Lacul Verde (poate doar în treacăt) fiindcă e un pic mai sus, în jnepeniş.

Lacul Verde şi vârful Stoieniţa

Lacul Mic

Lacul Slivei

Acum stăm pe îndelete şi le admirăm pe toate trei, lacul Verde, lacul Mic şi lacul Slivei, denumite generic lacurile Verzi. Într-adevăr, verdele domină. Pe malul celui de jos (Slivei) e o zonă mlăştinoasă acoperită cu un strat gros de muşchi. Canale şerpuite îşi fac loc încolo şi-ncoace în care reflexiile albastre ale cerului îşi împletesc nuanţele cu verdele crud al malurilor înierbate. Şi nici măcar nu prea e soare. Ce culori minunate ar înflori sub razele lui !

Traversând muntele Slivei

Destul cu poezia :-) Avem cale lungă până la cort. Acum şase ani am traversat de-aici pe o potecă nemarcată care figura pe hartă că iese către zona Roşiile. Marcată cu momâi, e o variantă foarte bună de a încheia circuitul nostru. Nu nimerim din prima, o căutăm prea sus; ea porneşte cam din dreptul lacului Slivei dar trebuie să găseşti intrarea printre jnepeni. Mergând de-a coasta, pe piciorul muntelui Slivei traversăm pâlcuri de jnepeni şi limbi de grohotiş până când ieşim într-o şa de unde se vede căldarea Roşiile. Momâile sunt destul de dese, totul e să fii atent la ele. Le recondiţionăm cât putem căci sunt preţioase.

Spre Zănoaga Stânei

Urmează o coborâre în diagonală. Semnele sunt mai rare aici dar dacă apuci bine poteca ea te conduce destul de repede în vale. De la lacuri până la poteca turistică (punct roşu) am făcut cam o oră. Înotăm prin nişte ierburi care trec de genunchi pe alocuri. De la atâta ploaie şi-n absenţa oilor care să o mai tundă, toată vegetaţia e la apogeu. Chiar nu mai sunt oi în toată valea Roşiile. Ne gândeam că poate-l re-întâlnim pe fotogenicul Niculiţă :-)

Zănoaga Stânei

Continuăm să urcăm pe potecă, traversăm câteva fire de apă, trecem de resturile ruginite ale epavei aeriene (pe care le ştim de 6 ani) şi ajungem la Zănoaga Stânei. Pârâul emergent al lacului e destul de umflat aşa că ocolim puţin ca să trecem dincolo. Punctul roşu ne conduce în sus printre bolovani şi jnepeni şi ajungem în cele din urmă la locul de campare. Cu totul am făcut cca 9 ore. Ne bucurăm că am făcut un circuit şi n-am fost nevoiţi să revenim pe-acelaşi drum. Seara trece repede în liniştea muntelui. Suntem singuri, nu mai apare nimeni dar şi noi ne pregătim de plecare. Mâine dimineaţă.

Mai multe imagini goo.gl/photos/WJswYdWgVdZGDe237