După o noapte liniştită la poalele Moldoveanului urmează o dimineaţă senină. Soarele colorează în roşu-portocaliu creasta muntelui.

Vârful nu pare atât de impresionant de-aici, aproape de bază, dar de vină este doar perspectiva. Culmile sudice ale Făgăraşului par să fie separate de Iezer de o mare de nori. Un văl subţire de ceaţă face vizibile razele soarelui care se strecoară peste piciorul întunecat al Hârtopului. Soarele însă prinde repede putere şi ne readuce cu picioarele pe pământ aşa că la ora 9 suntem deja pe drum, înapoi spre creastă (Portiţa Viştei).

Seara ne dădusem întâlnire cu Angela sus, pe Viştea Mare. Urcuşul e la fel cum îl ştiam, abrupt, dar efortul e răsplătit de perspectiva asupra văilor şi muchiilor care ne înconjoară. În stânga (sud) Iezerul Triunghiular luceşte în lumina dimineţii în căldarea superioară din Valea Rea a Moldoveanului. Refugiul vechi, din căldare, este de mult doar o amintire, distrus de avalanşe şi de intemperii.

Departe, dincolo de ceaţa din vale, se conturează silueta munţilor Iezer. Poteca ce urcă din sud (triunghi roşu) traversează creasta Făgăraşului şi coboară apoi spre nord prin Valea Viştea Mare până în oraşul Victoria. Valea Rea e o variantă foarte pitorească de acces către Moldoveanu, eventual în circuit, cu întoarcerea pe la lacul Galbena (goo.gl/photos/jUKtsJjR967QMqFz8).

În urma noastră Colţii Viştei se avântă vertiginos în sus din abruptul nordic, atât de diferit faţă de pantele mai domoale şi înierbate din sud. Dincolo de Hârtopu Ursului deocamdată nu vedem mai nimic din creasta estică dar continuăm să urcăm. Spre nord-vest, vârful Ucişoara şi muchia Viştea Mare sunt deja în plin soare. Şi-aşa, încet-încet, privind când într-o parte când în cealaltă, ajungem pe Viştea Mare (2.527 m).

Ne sincronizăm bine cu Angela, întâlnindu-ne chiar sub vârf. Am făcut cca 30 minute. Lăsăm rucsacii în potecă, aşa cum face toată lumea, şi dăm o fugă pe Moldoveanu. Nu se poate să trecem indiferenţi pe lângă el. Fără bagaj e o adevărată desfătare :-) Coborâm în Spintecătura Moldoveanului, urcăm apoi în partea cealaltă şi în cca 15 minute suntem sus. 2.544 m. Mai sus nu avem unde :-)

Lume multă deşi e încă devreme. Ochii dau roată de jur-împrejur fără să se mai sature. Pâcla de peste zi încă nu s-a format aşa că atât spre est cât şi spre vest creasta Făgăraşului îşi dezvăluie tainele, puternic ancorată de picioarele sudice ca nişte contraforţi de cetate medievală. Departe, spre sud, se distinge chiar şi silueta Bucegilor în ultimul plan.

Un strat subţire de nori începe să fie atras încet-încet de înălţimile crestei, deocamdată departe, către Negoiu numai bine pentru fotografii. După pozele de rigoare lăsăm şi noi în caietul de pe vârf o scurtă notă şi ne pregătim să ne întoarcem.

Revenim pe Viştea Mare şi continuăm drumul spre vest. Ce-am urcat din Portiţa Viştei coborâm acum către şaua Orzănelei. Spre sud-vest căldarea Orzăneaua Mare se lasă explorată mai mult de către ciobani şi oi; turiştii preferă înălţimea crestei într-un sens sau celălalt. O potecă veche (triunghi roşu) merge în aval până în valea Buda. Vârful Ucişoara / Orzănelei (2.399 m) şi muchia Viştea Mare rămân în dreapta noastră. Poteca merge pe faţa sudică a muntelui şi ocoleşte vârful. Explorările în afara potecii nu ne atrag acum cu rucsac mare în spate.

După o traversare de-a coasta ajungem în şaua Ucişoarei. Spre sud, tehnic vorbind, suntem în aceeaşi căldare dar spre nord se adânceşte valea Ucişoara mărginită spre vest de vârful Ucea Mare (2.434 m) şi muchia Gârdomanu. Privim cu admiraţie crestele îndrăzneţe dar noi continuăm conştiincioşi poteca domoală de pe faţa sudică a vârfului.

Povestea se repetă, ocolim într-un urcuş uşor silueta masivă a zonei Ucea Mare - Corabia şi poposim, de data asta ceva mai mult, în şaua largă a Corabiei. Locurile sunt frumoase, tentante chiar pentru a zăbovi cu cortul şi a explora zona mai înaltă dar apa e destul de departe.

Spre est, piramida Viştea-Moldoveanu, începe să-şi aranjeze, cochet, o pălărie de nori. Vizibilitatea e încă bună dar timpul optim să fii pe vârf este totuşi dimineaţa sau seara târziu, cel puţin ăsta a fost scenariul zilelor trecute. În faţă (vest), norii plutesc agale peste Podu Giurgiului - Mircii - Arpaşu Mare, direcţia noastră de mers.

O scurtă pauză şi plecăm mai departe. Coborâm în şaua Ucea Mare şi urcăm serpentinele către vârful Podu Giurgiului (2.358 m). Din condei pare că e o joacă dar sunt diferenţe mari de nivel şi timpul trece fără să-ţi dai seama.

Ocolind uşor vârful prin sud ajungem în şaua Podu Giurgiului apoi pe sub vârful Tărâţa (2.414 m) în şaua Podragului, între vârfurile Tărâţa şi Podragu, răspântie de poteci. Din sud, de departe, urcă poteca ce vine din valea Buda (Transfăgărăşan), marcată cu triunghi albastru. Ne-amintim că la şosea, pe peretele de piatră, scrie Podragu 8 ore :-) Interesant de explorat, cu excepţia drumului forestier. Spre nord, de la cabana Podragu, potecile se răsfiră, respectiv bandă albastră spre oraşul Victoria şi triunghi roşu, cu aceeaşi destinaţie, via cabana Turnuri.

Am făcut cca 2 ore şi jumătate de la Moldoveanu. Oricât de atrăgătoare ar fi vârfurile şi crestele pe sub care mergem acum ochii poposesc mai mult asupra albastrului intens al lacului Podragu. Căldarea glaciară limitată de muchiile Podragului (vest) și Tărâței (est) a atras prin frumuseţea ei turiştii încă din sec XIX când Societatea Carpatină Transilvăneană (SKV) din Sibiu a ridicat aici un adăpost de piatră (1885). Înainte de al doilea război mondial Turing Clubul României (TCR) a intenţionat să construiască o cabană (şi să amenajeze poteca turistică de pe valea Podragului) dar construcţia a ajuns până la urmă mult mai în vest, la Suru. Actuala cabană a fost ridicată după război de BNR şi rămâne un punct de reper de referinţă în inima Făgăraşului.

Ne rupem cu greu de mirajul lacului şi pornim mai departe. Urcăm de-a coasta pe sub vârful Podragu (2.462 m) şi, privind în faţă la silueta masivă Mircii - Arpaşu Mare, ajungem la lacul Podul Giurgiului (2.226 m). De la o extremă la alta. Nu că locul n-ar fi frumos dar rămăşiţele fostului refugiu, bucăţelele de polistiren din izolaţie împrăştiate peste tot, groapa de gunoi plină de conserve sunt o dovadă a nepăsării şi nesimţirii. Totul într-un loc absolut superb. În 2011 când am parcurs creasta în sens invers refugiul era în picioare deşi interiorul era aproape devastat. Viaţa lui a fost foarte scurtă de altfel. Din păcate gunoaiele erau cam la fel şi atunci. Nu ne-am schimbat foarte mult în 7 ani ! Parcă ţi-e jenă să vezi străini uitându-se în jur şi strâmbând din nas. La propriu !

N-avem nevoie de apă aşa că nu mai cercetăm micul izvor din partea cealaltă a lacului. Oricum, nu-ţi vine să zăboveşti pe lângă mormanele de conserve ruginite aşa că ne pregătim să urcăm serpentinele abrupte şi pline de lespezi instabile.

În cca 45 minute ajungem pe vârful Mircii (2.470 m). Menţionez asta pentru că "pe vremuri" vârful era opţional, poteca îl ocolea prin nord dar, datorită unor alunecări de pietre, segmentul acesta de potecă a fost închis. E puţin mai mult de urcat dar efortul e răsplătit de perspectiva asupra vârfurilor vecine. Stăm puţin, ne recăpătăm suflul şi traversăm vis-a-vis, către Arpaşu Mare.

De obicei trecem în grabă dar acum lăsăm rucsacii lângă potecă şi urcăm pe vârf. Ca şi Arpaşu Mic, Arpaşu Mare (2.468 m) e un vârf cu mai multe vârfuri :-) Coama Podrăgelului (muchia Arpaşu Mare), urcând dinspre nord, se termină cu două proeminenţe cam la fel de înalte. Ar fi interesant o dată de urcat din şaua Podrăgelului dar ăstea sunt gânduri de viitor. Acum ne bucurăm de soarele temperat de adierile de vânt şi de măreţia crestei Făgăraşului.

Jos în căldare, spre est, Iezerul Podul Giurgiului îşi etalează albastrul închis ca un ochi care stă să lăcrimeze. Doar distanţa te face să uiţi de cele văzute pe malurile sale.

Spre vest se adânceşte marea căldare a Vârtopului, verde, străbătută de multe fire de apă care se grăbesc la vale. Poteca turistică Fereastra Zmeilor - Podrăgel - Podragu (cruce albastră) traversează locuri minunate, frecventate deseori de capre negre, mai puţin umblate de turiştii de creastă.

Revenim la rucsaci şi continuăm spre vest. Coborâm de pe Arpaşu Mare având în faţă creasta Muşeteica - Buda - Arpaşu Mic (sud). Coborâm cam tot ce-am urcat pe partea cealaltă, de data asta pe o potecă însorită şi mai prietenoasă.

Pe vârful Paru de Fier (2.316 m) privirea e atrasă în jos către căldarea Buda şi lacul omonim (goo.gl/photos/urZXUFy3CGfufT6K6). Locuri frumoase de cort, culmi interesante de explorat, apă proaspătă de izvor, linişte, marmote... în aval, poteci ciobăneşti coboară de-a lungul apei până la drumul mare de pe valea Buda (triunghi albastru)... sau merg de-a coasta către căldările de sub Râiosu.

Noi însă coborâm în şaua Vârtopului. Monumentul Nerlinger (2.287 m) ne reaminteşte că muntele este uneori aspru ce cei care-i umblă potecile. Richard Nerlinger şi Herta Ruzicka şi-au găsit aici sfârşitul pe 30 iunie 1934. Vremea rea şi-un moment de neatenţie au fost suficiente ca numele lor să intre în istoria locurilor.

Lăsând în urmă un gând sfios către cei care nu mai sunt, coborâm un mic horn apoi urcăm în diagonală piciorul nordic al Arpaşului Mic ce desparte căldarea Vârtopului de căldarea Pietroasă. O potecuţă face legătura cu traseul de sub noi, cruce albastră, Podragu - Podrăgel - Fereastra Zmeilor (dacă, eventual, doreşti să eviţi custura Arpaşului). În faţă se conturează silueta zveltă şi crenelată a muchiei Albota, care continuă aprig către nord. Locurile sunt cunoscute, de multe ori umblate dar suntem atenţi pe unde călcăm, oboseala de peste zi se instalează încet-încet.

Continuăm pe poteca expusă pe alocuri şi ajungem la custura Arpaşului, o creastă accidentată care leagă vârfurile Arpaşu Mic şi Vârtopel, cunoscută drept "La trei paşi de moarte". Lanţurile sunt opţionale dar pe vreme rea sau cu rucsac greu sunt utile. Sunt multe locuri fotogenice cu stânci spectaculoase şi pasaje expuse care ne ispitesc de fiecare dată să le imortalizăm.

În căldarea din sud, la vest de Arpaşu Mic, se află refugiul "Fereastra Zmeilor". De ospitalitatea celui nou ne-am bucurat când am avut nevoie, cel vechi a rămas doar ca un punct de reper. De Rusalii în 2017 ne-am strecurat de la refugiu până pe Arpaşu Mic pe unul din picioarele lui şi mai departe până la Podragu când muntele încă nu renunţase complet la hainele de iarnă... amintiri frumoase (goo.gl/photos/aJtGtskbSBKZ1wy18).

Depăşind zona cu lanţuri ajungem şi la fereastra care dă numele locului. Zmeii sunt de mult o amintire dar numele a rămas în limbajul local :-) Vârful Podragu văzut prin deschiderea de piatră e deja o imagine clasică. În Portiţa Arpaşului (2.175 m) traseul de creastă întâlneşte poteca ce urcă din valea Fundu Caprei (triunghi galben) şi poteca ce vine de la Podragu via Podrăgel (cruce albastră).

Valea Fundu Caprei care se deschide larg către sud e locul în care am asistat prima dată la huruitul avalanşelor de primăvară, din fericire dintr-un loc sigur, coborând de pe Muşeteica-Râiosu. Sunt mulţi însă cei care şi-au aflat sfârşitul în această zonă a Făgăraşului, iarna. Probabil cea mai cunoscută tragedie este cea din 7 februarie 1963, când Marius Aniţia, Igor Popovici, Ioan Silca şi Constantin Zamfir au pierit într-o avalanşă sub creasta Arpăşelului după ce parcurseseră creasta Arpăşel-Vârtopel. În memoria lor a fost ridicat obeliscul de la lacul Capra.

Noi ne pregătim de ultima bucată de drum pe ziua de azi. Creasta Arpăşel - Vârtopel, extrem de accidentată şi inaccesibilă drumeţilor obişnuiţi, obligă poteca să o ocolească pe departe, prin sud, aşa că urmează o coborâre destul de abruptă apoi o traversare de-a coasta pe sub creastă.

Primăvara pe-aici rămâne până târziu o limbă serioasă de zăpadă şi 2-3 pârâiaşe pot persista şi-n toiul verii, chiar în potecă. Pârâul Capra prinde putere ceva mai jos şi adună toate apele din această mare căldare. Când şi când marmotele îşi fac simţită prezenţa. Nu se lasă uşor văzute, mai ales acum în toiul zilei într-o zonă atât de umblată, dar fluierăturile lor sunt de neconfundat. În spate, vârful Arpaşul Mic se bucură de soarele dup-amiezii. Crucea de pe vârf a căzut de mult şi n-a mai ridicat-o nimeni în picioare.

În faţă, spre vest, Acul Revolver veghează de sus căldarea plină de pietre (punct de reper pentru traseul de iarnă). Abordăm ultimul urcuş al zilei, abrupt şi susţinut, pe piciorul Capra şi într-un final suntem sus.

De pe înălţimea piciorului Capra privirea colindă nestingherită în toate direcţiile. După o scurtă pauză pornim spre lacul Capra unde ajungem după cca 9 ore de mers şi pauze... încă o zi minunată în inima muntelui.

La 2.230 m altitudine, lacul Capra e unul din cele mai frumoase locuri de popas de pe creasta Făgăraşului. Poate prea aproape de civilizaţie pentru purişti considerând Trasfăgărăşanul şi cabana Bâlea dar, fără îndoială, un loc cu farmecul lui, o zonă foarte fotogenică. Umbra lăsată de vârful Iezerul Caprei înaintează la fel de repede ca şi noi aşa că ajungem la locul de cort de deasupra lacului la limită. E încă soare, întindem repede corturile dar la locul de spălat e deja umbră. Apă de băut găsim la izvorul de lângă lacul Căpriţa, pe poteca spre Cota 2.000 (cruce albastră), variantă mai bună decât izvorul din nordul lacului Capra.

E multă lume şi e de înţeles pentru că e un loc minunat de stat cu cortul. Seara târziu chiar mă mobilizez să ies afară din cort pentru câteva imagini cu cerul plin de stele şi Calea Lactee. Apogeul Perseidelor a cam trecut dar câte-un meteor ici-colo mai apare în imagini.

Moş Ene însă îşi cere obolul în cele din urmă şi sacul de dormit mă cheamă pentru o poveste de adormit copiii. Povestea a fost scurtă sau cel puţin eu nu i-am aflat sfârşitul :-)

Mai multe imagini: photos.app.goo.gl/WWGdaM9zvkBKYPvd6