O nouă dimineaţă. E ud bine pe jos dar sperăm ca soarele să se ridice repede. Din şaua Scara primele raze se văd apărând de după Muchia Tunsului, la nord de Negoiu care spre noi, spre apus, are acum o faţă întunecată, serioasă.

E o dimineaţă diferită, sunt ceva nori şi ceaţă pe văi. Spre nord, Oltul abia se vede ca o panglică luminoasă mascată ici-colo de vălătuci de ceaţă. Lumina soarelui însă aduce cu ea optimismul de care avem nevoie şi căldura necesară să ne uscăm hainele.

Încălzirea centrală n-a funcţionat prea bine, hainele au stat întinse dar nu s-au uscat peste noapte aşa că exteriorul refugiului se transformă în uscător de rufe. Soarele de dimineaţă face minuni şi uităm repede de ploaia de-aseară :-)

O lumină caldă învăluie repede culmea pe care ne pregătim să o urcăm, Puha - Scărişoara - Scara. O dată ce reuşim să ne uscăm echipamentul, pregătim rucsacii şi pornim la drum. Într-o zi lungă se poate ieşi din munte coborând spre Turnu Roşu dar asta ar însemna să căutăm un tren de noapte sau să rămânem noaptea undeva în sat sau la mănăstire. Ne propunem să nu ne grăbim şi mai bine să mai stăm o noapte pe munte şi să coborâm a doua zi.

O pereche de nemţi se hotărăşte să continue către Negoiu. Cu siguranţă vor lua ploaia din plin, probabil au trecut cu bine de Custura Sărăţii sau au coborât către cabana Negoiu. Cealaltă pereche decide să coboare direct la cabană, o decizie mai înţeleaptă. Se pare însă că sunt puţin derutaţi şi pornesc spre sud. Noi urcăm spre Scara şi strigăm la ei să schimbe direcţia cu 180 grade. În cele din urmă reuşesc să înţeleagă semnele noastre şi se întorc către nord.

Urcând, în stânga se adânceşte marea căldare Scara. Pârâul Scara se uneşte mai jos cu Izvorul Negoiului (locuri frumoase de explorat) şi formează Topologul. Poteca turistică marcată cu cruce albastră ajunge din şaua Scara până în Sălătrucu. Spre nord, poteca se lasă prin căldarea Şerbota spre cabana Negoiu, variantă bună de retragere din munte în caz de vreme proastă. Tot spre nord, din şaua Puha, coboară o potecă şi spre cabana Bârcaciu (cruce galbenă).

Norii se adună repede, mai ales în spatele nostru. Privind spre Negoiu, umbre reci acoperă tot mai mult muntele, lăsând doar ici-colo pete de lumină.

În cca 30 minute suntem pe Scara (2.306 m). Ajungem pe soare dar în faţa noastră, ultima redută a Făgăraşului, Ciortea - Boia - Grohotişului, este în plină umbră. Zăbovim puţin şi coborâm către Curmătura de Est a Gârbovei. Din dreapta, de pe muchia Scărişoara, vine dinspre nord poteca de la cabana Bârcaciu (cruce roşie), parcurs parţial suprapus cu poteca cruce galbenă. Mai nou, marcajul cruce roşie ajunge până sus, pe Ciortea Est (2.419 m). Întâlnim turişti care merg, se pare, spre Negoiu deşi ploaia pare că vine totuşi de-acolo.

Căldarea şi lacul Avrig sunt într-un permanent joc de lumini şi umbre, joc în care umbrele câştigă tot mai mult teren. Ocolim vârful Gârbova (2.187 m) pe potecă. Fără rucsac sau când timpul ori vremea nu te presează poţi merge şi peste vârf, acum ne mulţumim cu un ocol. Din Curmătura de Vest a Gârbovei (2.140 m) ne-am putea abate pe Ciortea. Cei care au curiozitatea să exploreze zona vor mai găsi semne vechi (bandă roşie) care traversează cele 2 vârfuri Ciortea de la Portiţa Avrigului până aici, în Curmătura de Vest a Gârbovei. Acum însă, norii care se adună peste creastă ne obligă să rămânem pe potecă şi să coborâm la lac.

E un loc unde nu-ţi doreşti să te prindă ploaia. Poteca este destul de expusă şi pe alocuri deteriorată iar panta dinspre căldarea Avrigului nu e deloc prietenoasă. Există nişte stâlpi dar lipsesc cablurile aferente. Cu ultimele puteri soarele mai luminează puţin faţa estică a vârfului Vârtopu Roşu dar până ajungem la lac norul e aproape compact deasupra noastră.

Locul e minunat şi ne amintim de prima noastră noapte aici când am parcurs creasta în sens invers. Acum însă e pustiu, niciun cort colorat nu înveseleşte pajiştea verde de pe malul lacului. De la lac se poate coborî spre nord, prin căldarea Avrigului (punct albastru) până la cabana Bârcaciu. După o pauză foarte scurtă stropii de ploaie ne îndeamnă să ne vedem de drum. Ocolim lacul şi urcăm destul de pieptiş către Portiţa Avrigului (2.178 m), între Vârtopu Roșu (nord) și Turnul Lacului (sud).

O ultimă privire înapoi spre verdele aproape supra-realist al lacului. Ploaia ne ajunge din urmă şi cei câţiva stopi răzleţi se îndesesc aşa că ne pregătim hainele de ploaie şi ne consolăm cu ideea că ploaia e inevitabilă.

Ocolim vârful Vârtopu Roşu (2.233 m) pe la sud apoi traversăm de-a coasta către Budislavu (2.343 m) şi urmăm poteca ce ocoleşte vârful pe la sud, mânaţi de ploaie, până în şaua Budislavu (2.200 m). Ne plouă destul de serios până aici, mai bine de-o oră.

Din păcate nu e momentul cel mai potrivit să urmăm creasta matematică de la Capul Surului spre Suru aşa că rămânem pe potecă şi traversăm zona de izvoare (obârşia pârâului Suru) spre şaua Suru. Între timp ploaia se mai opreşte şi doar picături mari şi grele mai apar, rar, duse de vânt. Nori răzleţi se adună din toate părţile şi se combină cu umezeala care se ridică din pământ şi din pădurea de la poalele muntelui. Ici-colo se vede câte-un petic de cer albastru dar vântul are grijă să-l acopere repede. Facem totuşi o scurtă pauză în şaua Suru (2.110 m). Să fi fost mult mai rău de-atât ne-am fi retras către cabana Suru (triunghi roşu). În faţă însă avem numai plaiuri domoale. E neplăcut dacă plouă dar pe-aici nu e o tragedie :-)

Lăsând în spate vârful Suru, ocolim vârful Găvanu (2.153 m) pe la nord, cum ne conduce poteca. Pentru scurt timp apare şi soarele care luminează căldarea Găvanului (nord). Pe alocuri pare că umblăm printre nori, cel puţin asta e senzaţia pe care ţi-o lasă ceţurile care se ridică din văi. Departe, spre nord, Oltul este bine luminat, se pare că norii sunt adunaţi doar în zona înaltă a muntelui.

Încet-încet înaintăm pe culmile muntelui Cocoriciu, pierdem din înălţime, trecem de vârful Moaşa (2.034 m) şi ajungem deja sub 2.000 m. Începe din nou să plouă, o nouă repriză care ţine până aproape de şaua Apa Cumpănită (1.807 m) unde ne oprim puţin într-un adăpost.

Pare incredibil dar în şaua Apa Cumpănită e o tabară de jeep-uri cu grătarele şi muzica aferente. Un drum destul de bun vine până în apropiere, triunghi albastru spre Grebleşti, aşa că se ajunge destul de uşor. Undeva, la o stână din sud, se desprinde o altă potecă, punct albstru spre Câinenii Mici (cel puţin aşa arată harta).

Noi însă rămânem pe creastă. Vârful Tătaru (1.890 m) se poate trece fără probleme, este doar o gâlmă înierbată, dar poteca îl ocoleşte pe la sud. Întrucât pământul e îmbibat cu apă preferăm poteca bătută dar chiar şi-aşa e aproape imposibil să nu ne udăm la picioare.

Ajungem în Curmătura Tătarului după care poteca se abate pe faţa nordică a muntelui şi merge de-a coasta pe sub Piscurile lui Făt şi Chica Fedeleşului (1.820 m). Ne-amintim că undeva mai în faţă sunt izvoare chiar în potecă. Ne aprovizionăm cu apă pentru că vrem să punem cortul undeva mai departe, unde găsim un loc care să ne inspire, aşa că deşi picură destul de zdravăn, trebuie să umblăm puţin la rucsaci.

În şaua dintre Chica Fedeleşului şi Chica Lacului se lasă spre sud o potecă pe muchia Zănoagele Câinenilor care ajunge până în Câineni (cruce roşie), variantă de a părăsi creasta Făgăraşului. Noi ocolim Chica Lacului (1.649 m) pe la nord, încercăm să evităm pe cât putem bălţile şi ajungem, după cca 7 ore (socotind din şaua Scara), în şaua Corbului.

Coborârea spre Turnu Roşu e tentantă (cruce roşie), în 2 ore am fi la mănăstire dar rămânem la planul nostru. Chiar dacă n-am început creasta strict matematic, vrem să o urmăm în capătul vestic până în valea Oltului, nu se ştie când mai ajungem pe-aici. În şaua Corbului nicio menţiune că traseul de creastă ar mai continua spre vest, semn că zona e mai puţin umblată.

Soarele ne ţine partea şi ne încurajează să nu renunţăm la banda roşie care se mai vede ici-colo spre Chica Pietrelor. Lumina filtrată de norii grei de deasupra prinde putere şi curând apare soarele. Trecem de o stână undeva în stânga şi căutăm un loc potrivit să punem corturile cât mai departe de oi. Soarele luminează o zonă de calcare care se ivesc, neaşteptat, din culmea înierbată pe care o parcurgem către Chica Pietrelor (1.606 m). Chiar renunţăm la hainele de ploaie şi ocolim vârful aşa cum ne conduc semnele rare (bandă roşie), pe la nord. Trecem de un pâlc de brăduţi, o poieniţă şi suntem deja dincolo de vârf. Pădurea se apropie aşa că ne oprim la un moment dat, nu vrem să punem corturile în pădure.

Nu sunt locuri prea plate dar reuşim să găsim ceva acceptabil pe o pantă desupra brazilor. E un loc puţin chinuit, pământul denivelat de smocurile mari de iarbă nu oferă soluţii prea bune. Lipsa confortului e compensată de vederea frumoasă către poalele muntelui. Câteva raze de soare reuşesc să străpungă norii negri care s-au retras către vest.

Culmile împădurite care coboară spre valea Oltului se desfăşoară în planuri tot mai îndepărtate, întunecate, doar cu o fâşie de cer purpuriu deasupra. Apusul colorează în portocaliu feţele de munte pe care le-am coborât. Încet-încet lumina devine tot mai palidă şi departe, în vale, luminile caselor se aprind treptat. Par atât de aproape dar, în acelaşi timp, atât de departe.

Deasupra brazilor întunecaţi două luminiţe palide se adaugă, discret, celor din vale, una albăstrie, una portocalie. Corturile noastre. Noapte bună, Făgăraş.

Mai multe imagini: photos.app.goo.gl/KxhDGaMGYYRZoFSh7