Dimineaţa se anunţă o zi frumoasă. Pare că vremea se îndreaptă, cel puţin aici, la extremitatea crestei. Soarele începe să lumineze satele adormite din depresiunea de la baza muntelui.

Lumina roşiatică se întinde molcom deasupra fuioarelor de ceaţă care persistă în locurile mai joase. Primele raze apar de deasupra culmilor îndepărtate din care acum vedem prea puţin pe deasupra brazilor.

Suntem gata de plecare. Estimăm vreo 3 ore de coborâre dar ne luăm o marjă de siguranţă ca să ajungem la trenul dorit, pe la ora prânzului. Coborâm imediat la pădure şi sperăm ca poteca şi marcajul să fie vizibile. O primă dezamăgire. La intrarea în pădure, un stâlp vechi, culcat la pământ, cu 4 tăbliţe, totul ruginit, ilizibil, o amintire din vremuri mai bune. Banda roşie se vede ici-colo şi nu mai consultăm GPS-ul, urmăm semnele. Bifurcaţia dintre cele două poteci clasice - prin Claia Bulzului şi pe culmea Strâmbanului - n-am observat-o. Dacă există la faţa locului, evident nu e foarte vizibilă. Pe aplicaţia de la Munţii Noştri există doar varianta prin Claia Bulzului şi într-un final ne dăm seama că suntem pe această variantă. Nu-i nimic rău, oricum ajungem în valea Oltului :-)

Semnele se ghicesc prin pădure, pe alocuri poteca e chiar bătută, nu pare complicat să o urmezi. După o zonă mai mare de gol, cu vedere către culmile împădurite care coboară spre valea Oltului, coteşte puternic spre stânga apoi intrăm iar în pădure. Apare şi-un drum care ar fi mai uşor de urmat dar cu siguranţă este mai lung şi nu ştim exact unde ajunge.

Curând o zonă defrişată pe deasupra drumului ne obligă să ocolim prin doborâturi pe o porţiune pe care nici semnele nu se mai văd. Poteca ocoleşte Claia Bulzului (1.384 m) pe la nord unde întâlnim primul şi singurul izvor de pe-aici. Mai traversăm o poiană şi, pe măsură ce coborâm, poteca tinde să aibă o personalitate tot mai puternică. Sunt porţiuni unde ocoleşte nejustificat, pe linie de cotă, direct prin pădure, fără nicio urmă că cineva ar umbla pe-acolo, deşi ditamai drumul urmează un traseu mai logic, puţin deasupra, pe culme.

Singura explicaţie logică ar fi că drumul a apărut după ce poteca a fost remarcată (semnele sunt relativ noi). La un moment dat ne abatem uşor prin pădure, destul de incomod, numai pentru a ocoli o poiană... cu urzici... vreau să zic, aşa sunt puse semnele... Mai departe, deşi drumul ocoleşte uşor, semnele te invită să urci abrupt printr-un lăstăriş des şi apoi să cobori iar în drum... Ceva mai jos semnele te invită să urci un mal abrupt de pământ iar apoi să cobori unul similar pentru a ajunge tot în drum.

Într-un final dispare şi vopseaua roşie :-) Cu atenţie, ne ghidăm după săgeţile şi pătratele albe, evident, mai puţin vizibile în mozaicul de lumini şi umbre din pădure. Vopseaua roşie a marcajului reapare ceva mai jos. Panta e mare şi neprietenoasă pe alocuri dar în cele din urmă, după mai bine de 3.5 ore, ajungem, cum s-ar spune, "in the middle of nowhere"... direct la calea ferată (km 355+100)... niciun indicator, nimic care să ne arate că aici se termină (sau începe) creasta Făgăraşului.

După ce ne răcorim puţin în apa pârâului (Rândibou cf. hărţii) pornim repejor în aval pe valea Oltului. Căldură mare, ca la câmpie. Mergem cam 1.5 km şi traversăm Oltul pentru că mai departe nu se ştie dacă se poate merge pe lângă calea ferată. Ne răcorim în mers cu nişte mere găsite în drum, primele fructe după câteva zile bune, aşa că sunt bine-venite.

Până în Lazaret mersul pe lângă şosea e acceptabil dar după aceea urmează bruma de trotuar dispare aşa că ne strecurăm cum putem pe porţiunea îngustă de lângă parapetul drumului, doat la un metru de camioanele care trec în viteză pe lângă noi. E extrem de neplăcut dar n-avem de ales, trebuie să ajungem în halta Valea Fratelui... unde-o mai fi şi asta... pentru că în final o găsim doar după ce Angela verifică pe Google Maps. Aşa-zisa haltă constă dintr-un aşa-zis peron format din câteva dale din beton, câteva ziduri năpădite de vegetaţie şi un semn ruginit... nimic din toate astea nefiind vizibil din drum, mascate de bălăriile cât casa de lângă calea ferată. Chiar ne întrebăm dacă opreşte aici trenul.

Mai avem puţin timp aşa că ne delectăm cu corcoduşele de lângă linie. Într-un final chiar se aude trenul. Ca să fim siguri, facem cu mâna :-) Opreşte totuşi şi ne urcăm şi noi, singurii călători din locul ăsta pustiu. Admirăm toate gările de pe valea Oltului până în Râmnicu-Vâlcea apoi ne relaxăm în autobuz până la Bucureşti cu gândul însă la frumuseţile Făgăraşului, nicidecum la oraşul care ne întâmpină topit de căldură.

Aşa se încheie o săptămână în munţii Făgăraşului în care banda roşie ne-a fost ghid consecvent, cu bune şi rele :-) Muntele a fost la fel de minunat ca în urmă cu 7 ani, în sens invers, de la vest la est… la fel de atrăgător ca în toate drumeţiile dealtfel, pe poteci cunoscute sau mai puţin umblate, ceea ce face să te gândeşti la un singur lucru: când va fi data viitoare?